Doru Buşcu: „Ziariştii tineri sunt nervoşi, au reflexele de jurnalist, dar nu au creativitate şi combativitate suficiente“

Ziarul Cotidianul a fost înfiinţat de către Ion Raţiu în 1992, în încercarea de a crea un ziar occidental într-o lume abia trezită din comunism. A fost o publicaţie care a cunoscut furtuna, dar şi vremea frumoasă. Niciodată, însă, nu s-a dat bătută, rămânând un ziar quality, de nişă, dar quality. Un ziar care a adus numeroase cărţi mai aproape de cititori şi care încearcă să supravieţuiască asemenea multor publicaţii într-o lume sedusă de televiziune şi bântuită de internet. Despre agonia şi extazul Cotidianului am discutat cu Doru Buşcu, directorul editorial al acestei publicaţii.

– Cotidianul este un ziar nou, apărut după revoluţia din ’89, dar care a trecut prin schimbări furtunoase, este astăzi Cotidianul aşezat pe un făgaş de linişte şi stabilitate?

– Într-adevăr, la Cotidianul conducerea a fluctuat, dar a fluctuat acea parte din conducere care se numeşte redactorul-şef, în rest nu a fluctuat nimic. Au fost mai mulţi redactori-şefi: Robert Turcescu, Carol Sebastian, Cristi Grosu, Mihnea Măruţă a fost pentru o milisecundă, Răzvan Ionescu şi acum este Adrian Ursu. Da, am avut mai mulţi redactori-şefi decât în cadrul altor ziare, însă nu a fost neapărat un moment de căutări editoriale ci mai degrabă un interval în care ziarul şi-a căutat adecvările de conţinut. A trebuit să se împace într-un fel cu sine însuşi, cu publicul lui, în cea mai bună formulă editorială. Sigur, nu aveam de unde să ştim, în 2004, că în acel moment criza pe piaţa ziarelor de calitate îşi arăta colţii mai mult ca până atunci. Noi am luat un ziar care nu doar agoniza, ci era aproape înmormântat. Am ales să păstrăm titlul din respect pentru Ion Raţiu, pe care l-am cunoscut îndeaproape şi care în naivitatea şi idealismul său chiar a crezut că va face un ziar ca în Marea Britanie. Nu i-a reuşit. Ceea ce nu face mai puţin nobil gestul lui Ion Raţiu, care şi-a prăpădit o parte din bani pentru această idee: de a instala un ziar occidental într-o Românie încă ne­pregă­tită pentru aşa ceva. Am preluat ziarul în 2004, am mers cu Tur­cescu, care s-a mişcat foarte bine fiindcă era tânăr, era un ziar care îşi propunea să rescrie, într-un fel, negativismul obsesiv din presa de atunci, un ziar care să propună soluţii, care să se adreseze unei midlleclass în creştere, unor oameni cu preocupări cultu­rale, ceea a şi făcut – s-a mişcat foarte bine în acest segment. Din păcate, el nu a fost un succes de vânzări.

– De ce?

– Aici sunt multe explicaţii… În primul rând, venea cu un trecut apatic. Era un ziar care niciodată nu şi-a incitat cititorii şi care dezamăgise mulţi ani la rând. Era citit de un nucleu dur al foştilor PNŢ-şti şi ai fostului CDR. Apoi era perceput în imaginarul public ca un ziar de partid, fără vlagă, fără suflu. Un ziar necreativ, convenţional, prăfuit şi aflat pe patul de moarte. Această percepţie l-a însoţit cu toate că am schimbat layout-ul, am schimbat echipa de redactori, l-am pus pe Turcescu în frunte, am prins nişte alegeri interesante în 2004. În 2006 am avut ideea de a veni cu formula alăturării unor cărţi, fiindcă ne adresam unui public citit, cu o anumită educaţie. Formula a prins fantastic şi s-au dezmorţit vânzările, iar de atunci am ajuns la un public din ce în ce mai mare. În momentul acesta, profilul cititorului pe care îl are Cotidianul este aproape identic cu cel al Ziarului financiar, cu venituri mari, cu educaţie universitară.

– Un ziar quality.

– Da şi niciodată nu ne-am dorit să facem altceva decât asta, nu ne-am dorit un ziar de masă, sigur că ne-am fi dorit să vindem de cinci ori pe atât, dar nu se poate. Vindem în jur de 25.000 de exemplare, media săptămânală. Sunt zile în care vindem mai puţin, sunt zile în care vindem mai mult.

– Dacă ar dispărea acest tandem carte-ziar, aţi mai vinde?

– Nu, toată lumea se luptă cu disperare, dă din colţ în colţ, încearcă să-şi menţină publicul pe care l-a avut cândva sau măcar să stârnească interesul altui public. Din nefericire, competiţia pe care internetul o reprezintă face acest lucru aproape zadarnic. Nu vor dispărea ziarele, unele dintre ele vor trece la formule de avarie, altele se vor încăpăţâna să consume banii acţionarilor în continuare în formule vaste, pagini numeroase. E un moment critic, dramatic, dar şi foarte challenging.

– Cât mai aveţi să vă zbateţi în această mare tumultuoasă?

– Deocamdată suntem într-un moment în care încă ne zbatem, vor pieri unii de pe piaţă, ne străduim să nu fim printre ei. Ştiu cifrele tuturor celorlalte ziare, cifrele financiare sunt tragice, inclusiv în situaţia ziarelor cu SNA-uri mari. Sunt probleme legate de distribuţie, de producţie, care nu mai au astăzi o justificare economică. Prin urmare, ecuaţia business-ului numit ziar de calitate este ameninţată foarte acut în acest moment. Nu e o problemă endemică a ziarului Cotidianul. Ziarul Cotidianul se mişcă destul de dezinvolt într-o nişă pe care şi-a consolidat-o atâţia ani, are costuri de producţie mai mici, e mai vioi, poate să facă manevre mai rapide. În cazul unui ziar mamut, lucrurile sunt mai complicate fiindcă acolo fiecare gest care ar însemna o restructurare poate să antreneze o depresie colectivă şi să ducă la un colaps intern zgomotos. Şi mai există o problemă: în presă există o gaură neagră care se numeşte distribuţie, e o formulă în care pe banii producătorului – a celui care tipăreşte ziarul – se capitalizează sute de firme mici care acţionează câteva luni pe piaţă până acumulează o datorie suficient de mare ca să dispară şi tu pierzi acei bani pentru totdeauna. Mai mult decât atât, intervalul de timp după care îţi recuperezi banii din vânzare e atât de mare încât nici nu mai contează. Întârzierile cu care se încasează banii din reclamă, totul e aproape de nesuportat. Pe de altă parte, trebuie să plăteşti cu regularitate salarii, tipografii, comisioane etc. E o luptă care are dramatismul ei dar are şi o măreţie a ei fiindcă e un soi de cauză pierdută, dar e o cauză pierdută nobil.

– Acum ziarul e într-un climat de linişte…

– Vor fi mişcări de trupe dacă, de pildă, vom inventa o formulă şi nu mai corespunde redactorul-şef şi nu mai corespunde directorul editorial sau cei şapte reporteri. Nu a fost niciodată o atmosferă tensionată în interiorul redacţiei, dimpotrivă e o redacţie în care există cel mai bun tonus. Echipa iniţială de la Cotidianul am format-o aducând foarte mulţi tineri – pe lângă câţiva jurnalişti din categoria micilor monştri sacri cum ar fi Liviu Avram – care, de atunci, din 2004, au devenit jurnalişti tineri, dar foarte crea­tivi, foarte buni profesionişti. Oamenii au crescut împreună, s-au format împreună. Sigur că au existat câteva fluctuaţii la nivelul redactorului-şef care au produs timp de câteva zile, o săptămână – întrebări, interogaţii. Oamenii au fost totdeauna controlaţi, au avut încredere în mine, am reuşit să vorbesc, să îi adun pe toţi şi să le povestesc ceea ce se întâmplă. Chiar în momentul în care au fost vândute acţiu­nile către Realitatea Media nu a clipit nimeni. S-au pus două-trei întrebări, cărora le-am răspuns. Le-am explicat raţionalitatea acestui gest pentru care, din punct de vedere economic, trebuie să mă felicit pentru că e posibil să nu fi putut rezista în formula independentă în care eram noi, fără ajutorul unui grup ca Realitatea Media şi toată lumea a înţeles.

– Pe care dintre ziariştii tineri îi admiraţi, consi­deraţi că au un cuvânt în presă?

– Sunt oameni pe care îi preţuiesc şi care sunt în principal jurnaliştii tineri, cei care au pornit iniţial în echipa Cotidianul şi mai sunt, fireşte, jurnaliştii ti­neri de la Academia Caţavencu. De la Cotidianul aş numi pe Alexandra Bădi­cioiu, Răzvan Vintilescu, pe impetuosul George Lă­cătuş, pe Alexandra Olivoto şi încă vreo zece. De la Academia Caţavencu pe toată lumea, fiindcă acolo nu poţi să rezişti dacă nu eşti bun. Te absoarbe neantul.

– De pe băncile şcolilor vin jurnalişti tineri care promit?

– Din păcate, pentru mine e o mirare permanentă că nu s-a ridicat o generaţie care ar fi avut şanse bune să lichideze din linia întâi pe cei care nu numai că au devenit dinozauri, dar şi pe cei care urmează să devină dinozauri, adică generaţia mea. Jurnaliştii tineri sunt nervoşi, sunt profesionişti în sensul că au reflexele fundamentale de jurnalist cultivate şi chiar exersate de-a lungul unei experienţe de câţiva ani, dar nu au ceea ce cred eu că aveam noi iniţial: creativitatea, combativitatea. Sunt oameni care nu se pot orienta într-un citat, o frază, într-un gen clasic al jurnalismului cum ar fi reportajul sau interviul. Nu vezi la ei niciodată riposta culturală. Niciodată nu există referinţa spirituală care dă o dimensiune ironică, amuzantă, instructivă produsului, ci vezi o monotonie liniară a actului jurnalistic.