Acesta a fost răspunsul pe care l-a dat Marylin Monroe, când a fost întrebată ce anume poartă în pat. Multe dintre femeile de azi ar da fără ezitare acelaşi răspuns. Şi totuşi, de unde a pornit tot acest basm al magiei şi al opulenţei?
Unul dintre cele mai interesante evenimente propuse de ediţia din acest an a festivalului Pasarela Bucureşti – Paris, festival care, deşi e abia la a doua ediţie, dar a reuşit deja să se impună în conştiinţa devoratorilor de modă pe pâine, a fost premiera în România a filmului Coco avant Chanel (2009), un film despre copilăria şi tinereţea plină de frustrări şi dificultăţi a artistei care a revoluţionat moda, dar şi modul de a gândi, al femeii secolului XX, renunţând la excesul de zorzoane, precum şi la corsete, la toate accesoriile care îngreunau mişcarea şi respiraţia, şi impunând un stil ale cărui cuvinte cheie sunt simplitatea, sobrietatea şi comoditatea.
Faptul că Anne Fontaine, regizoarea peliculei, a fost iniţial actriţă, e vizibil din faptul că aceasta a ales o perioadă în care „personajul“ Chanel, cel puţin la fel de celebru pentru felul său de a fi ca şi pentru revoluţiile sale în modă, încă nu era conturat, o perioadă „avant Chanel“, o perioadă a tatonărilor şi a devenirii, oferindu-i astfel o partitură mult mai complexă şi mai nuanţată fabuloasei interprete, Audrey Tautou, a cărei prestaţie m-a dus cu gândul la Marion Cotillard şi la răvăşitoarea ei interpretare din La môme. Ce-i drept, Tautou nu trece printr-o modificare fizică atât de spectaculoasă; în schimb, jocul ei în această peliculă are nişte nuanţe de o subtilitate şi o expresivitate de m-au lăsat fără aer.
Un merit incontestabil al peliculei lui Fontaine este talentul de a zugrăvi, prin câteva acţiuni, o stare de fapt. În clipa în care le vezi pe tinerele orfane (Gabrielle şi sora ei, Adrienne), ajungând să cânte într-un bar, silite să îndure hărţuielile clienţilor beţi, iar la refuzul Gabriellei de a se prostitua pentru a-l îmbogăţi pe patron, cele două sunt concediate fără milă; în clipa în care observi că baronul îndrăgostit de Adrienne, care promite să o ia de soţie, o amână chinuitor, pentru că părinţii lui refuză să accepte o mezalianţă, îţi dai seama că nu doar îmbrăcămintea era aceea care necesita ajustări, ci, mai ales, modul în care era privită şi tratată femeia în societate.
Gabrielle îşi doreşte o carieră de cântăreaţă de cabaret. De aici şi porecla Coco, pe care o primeşte după titlul unui cântec pe care îl interpretează alături de sora ei: Coco de Trocadero. În timpul zilei, fata lucrează la un atelier de croitorie, seara îşi urmează visul. Aşa îl cunoaşte pe extrem de bogatul şi capriciosul Balsan (Benoit Poelvoorde), moştenitor al unei imense averi, dornic să o risipească în petreceri interminabile, un personaj aparent grobian şi superficial, dar căruia ajungem să îi sesizăm pe parcurs aşa-numita „criză a vârstei mijlocii“. Fata îl urmează pe Balsan până în castelul lui somptuos, şi se încăpăţânează să rămână acolo, deşi acesta o tratează umilitor: îi interzice să apară printre prietenii lui, îi e jenă să se afişeze cu ea în societate, o lasă să stea pe peluză, singură, la cursele de cai. Gabrielle încasează toate aceste insulte aparent impasibilă, dar cu nişte ochi mari, adânci şi negri, plini de „de-mă-voi-scula-pre-mulţi-am-să-popesc-şi-eu.“
Între timp, gusturile ei absolut inovatoare în materie de îmbrăcăminte încep să iasă la iveală, iar „mica amazoană“ îşi câştigă treptat un loc în cadrul grupului de filfizoni care îl înconjoară pe Balsan, ajungând chiar să confecţioneze pălării pentru cealaltă amantă a acestuia, o actriţă de succes, Emilienne d’Alencon (Emmanuelle Devos). Aceasta joacă oarecum un rol de femeie-contrapunct, prin costumaţia ei iniţial fidelă stilului sofisticat tipic pentru Belle Époque, prin mentalitate – dat fiind că o sfătuieşte pe Coco să rămână alături de Balsan, cel ce o umileşte, în loc să o ajute să îşi găsească o carieră în Paris, prin iniţiala ezitare cu care încearcă ţinutele sobre şi comode propuse de Chanel: „Nu mi se vede nimic“, obiectează ea. „Nu trebuie să se vadă, mai excitant e să se ghicească“, ripostează Chanel, descriind esenţa stilului care avea să o facă celebră.
Şi totuşi, pentru a se împlini ca femeie, Chanel mai are nevoie de ceva: să cunoască adevărata dragoste. Un alt merit al Annei Fontaine este faptul că „adevărata dragoste“ apare cu aceeaşi sobrietate care caracterizează şi ţinuta băieţească, dreaptă şi elegantă a tinerei Chanel. Omul de afaceri englez Arthur „Boy“ Capel (Alessandro Nivola) este cel care îi oferă primele cărţi valoroase, în locul romanelor siropoase, de salon; îi oferă un tratament echitabil, pentru că nu se jenează să se înfăţişeze alături de ea în lume; şi, în cele din urmă, îi dăruieşte sentimente oneste, nealterate de prejudecăţi şi reguli sociale. Dar nici acesta nu este liber: este pe cale de a se căsători din interes cu fata unui bogătaş englez, şi nu mai poate da înapoi.
În urma acestei noi dezamăgiri, Chanel se hotărăşte să îşi câştige libertatea deplină: aceea pe care o dă averea proprie. Îşi face un atelier de pălării la Paris, iar stilul ei degajat, elegant prin simplitate şi rafinat prin sobrietate, fac furori. O revedem din nou la teatru, urmărind o reprezentaţie a Emiliennei – dar, de această dată, nu mai stă la „cucurigu“, ci are un loc bun, în rândurile din faţă. Iar libertatea astfel câştigată se traduce printr-o altfel de libertate şi în viaţa personală: Chanel se hotărăşte să nu se mărite, să rămână „mademoiselle“ pentru tot restul vieţii, pentru că nici compromisurile impuse de statutul de soţie, nici cele ale situaţiei de amantă nu o atrag.
Imaginea finală, aproape suprarealistă, a şirului interminabil de fotomodele în toalete fabuloase, reflectate de nenumărate oglinzi, defilând apoteotic în jurul ei, este definitorie pentru spectaculoasa carieră a acestei femei legendare. Un semn că perioada ei de tatonări a luat sfârşit, iar drumul ei în viaţă e conturat. Aplauzele asistenţei entuziasmate vin să confirme ceva care este deja evident. Şi restul… e istorie.
