Dragostea-i ca cocaina

Se iau două personaje reale, de acelaşi sex şi cu vârste apropiate: Marius şi Adrian. Primul este îndrăgostit lulea, ceva firesc pentru un student de 20 de ani. Se află în ceea ce se numeşte al nouălea cer, are o faţă luminoasă şi flăcări în priviri. Cântă în lift şi pe stradă, nu-l mai interesează cursurile, mân­carea, somnul şi alte asemenea amănunte lumeşti. Se crede cel mai fericit şi mai puternic om de pe pământ.Cel puţin cât o are pe Ioana aproape. Când ea se află în altă parte, devine agitat şi face orice să o vadă cât mai curând.

Adrian prizează cocaină de vreo patru ani. Asta îi dă o stare de bine la care nu poate ajunge altfel. După fiecare doză, se simte fericit, puternic, cântă şi dansează, îşi îmbrăţişează mama, care iar a scos din portofel nişte bani. Că el nu mai munceşte demult, nu-l interesează nimic în afara prafului alb, euforic şi salvator. Când n-are bani pentru asta, e jale. Devine violent, vinde lucruri din casă, fură şi probabil că ar fi în stare chiar să omoare. Nu vi se pare că starea îndrăgostitului seamănă oarecum cu aceea a consumatorului de cocaină? Cercetătorii de la Universitatea de Stat din New York spun că da.

Efectele iubirii asupra creierului sunt similare celor produse de cocaină. Aceasta este concluzia unui studiu realizat de o echipă de cercetători americani şi publicat în Monitor ou Psychology. Potrivit specialiştilor de la Universitatea de Stat din New York, coordonaţi de psihologul Arthur Aron, dragostea ar fi o senzaţie fiziologică de bază a organismului, la fel ca foamea sau setea. Studiul a fost realizat pe baza tomografiilor subiecţilor, un grup de persoane îndrăgostite. Deşi voluntarii au simţit mai multe tipuri de emoţii în momentul în care s-au gândit la persoana iubită, toţi au avut un lucru în comun: o activitate mai intensă în anumite zone din creier. Aceste zone, bogate în dopamină, „semnalizează satis­facerea nevoilor de bază ale organismului”. Cunoscută sub numele de sistem motivaţie- şi-recompensă, regiunea se activează atunci când oamenii obţin ceva dorit foarte intens: hrană, apă, droguri sau dragoste. Aşadar, susţine studiul amintit, energia resimţită de persoanele proaspăt îndrăgostite se dato­rează unui val de dopamină, produs de creier, ca răspuns la satisfacerea nevoii. Ace­laşi mecanism se activează şi în cazul consu­matorului de cocaină, atunci când îşi ia doza.

Sună cam sinistru, nu-i aşa? Adică marile poveşti de dragoste ale lumii, şi ale noastre, la urma-urmei, ţin doar de o biochimie stupidă? în speranţa că nu este chiar aşa, am încercat să obţinem mai multe detalii de la specialiştii în domeniu din România. Să vedem ce a ieşit.

Starea de al nouălea CER se datorează unui val de dopamină.

Un circuit al plăcerii care dă dependentă!

„Se poate vorbi despre biochimia iubi­rii, cum să nu?”, susţine psihiatrul Radu Mi­hăilescu, director medical al Spitalului Alexandru Obregia, din Bucureşti. „Doar că nu trebuie să cădem în capcana reducţio- nistă. Iubirea are trei dimensiuni: biologică, psihologică şi socială. Este stupid să o reduci la o singură dimensiune, oricare ar fi ea”. Se ştie că avem cu toţii un creier emoţio­nal, care procesează emoţiile, activitatea neurotransmiţătorilor cerebrali, mai ales a serotoninei, a dopaminei şi a noradrena- linei, implicate în geneza emoţiilor şi a patologiei anxioase, depresive şi obsesive. Apropo, ar putea fi şi aceasta o asemănare, îndrăgostitul este obsedat de persoana iubită. Consumatorul de cocaină este obse­dat de drog. Aşa că amândoi „cochetează” cu o tulburare obsesivă.

Freud şi-a tratat mortal un prieten cu mult lăudata cocaină

în 1885, într-un studiu referitor la efectele cocainei, Freud aproape că le elogia: „Veselia şi permanenta euforie nu diferă în nici un fel de euforia naturală a unei persoane sănătoase… Percepi o sporire a autocontrolului şi posezi mai multă vanitate şi capacitate de muncă… Activitatea fizică sau mentală intensivă este executată fără nici o oboseală… Acest rezultat este plăcut, fără a avea alte reacţii adverse…”

Nu după mult timp, însă, Freud şi-a retras aceste declaraţii. Tocmai îşi tratase un prieten cu mult lăudata cocaină. După o depen­denţă acută, „cobaiul” a murit.

Dacă vorbim de un circuit al compen­saţiei, există trei nuclei cerebrali, trei staţii, care se activează ori de câte ori facem ce ne place, de la a mânca până la a avea un act sexual reuşit, via o priză de cocaină, pentru amatori. Este un fel de circuit al plăcerii, care dă dependenţă. De alcool, de tutun, de jocuri de noroc, de persoana iubită, de droguri, mă rog, de orice ne provoacă o stare de bine. Când eşti îndrăgostit se pro­duc modificări complexe biochimice în sis­temul serotoninei. De aici rezultă o stare de bine care cam înceţoşează luciditatea. Nici dimensiunea hormonală nu este de neglijat. Modificările endocrine pregătesc „victima”, respectiv persoana îndrăgostită, pentru pro- creere. Interesant este că aici se repetă, oare­cum, dilema cu oul şi găina. Specialiştii încă nu ştiu dacă sentimentele determină com­portamentul sau invers. Comentând un studiu pe tema Aportul serotoninei în dra­gostea romantică, medicul Radu Mihăilescu precizează: „De pe poziţii pur psihiatrice, am reţine ideea posibilităţii ca o modificare psihologică să inducă o modificare biochi­mică la nivelul unui neurotransmiţător cere­bral. Dacă mărim nivelul de exigenţă, am putea face şi alte observaţii. De pildă, de ce n-ar fi posibilă o modificare în sistemul serotoninei (dintr-o cauză oarecare) şi în mod secundar, dar imediat, subiecţii pur­tători să sufere un coup de foudrel” Dacă ar fi aşa, ne-am putea trata de dragoste sau ne-am putea induce o asemenea stare.

Revenind la subiect, e clar că dragostea activează o biochimie care ne dă o stare de extaz. Atunci când este împărtăşită. Pier­derea persoanei iubite sau faptul că ea nu are aceleaşi sentimente provoacă un deficit de serotonină. Sau, mai pe înţelesul nostru, o suferinţă cruntă, cu tentativă de sinu­cidere, de foarte multe ori. „La adolescenţi, de pildă, mai mult de jumătate dintre cazurile de depresie au la bază un eşec sen­timental”, ne mărturiseşte directorul Spita­lului Alexandtv Obregia.

Dacă ne întoarcem la comparaţia ini­ţială, dragoste-cocaină, sigur că se găsesc nişte similitudini. Consumatorul de drog este victima aceluiaşi circuit al plăcerii, despre care vorbeam. După fiecare priză, are o stare euforică. Numai că ea ţine puţin, între 15 şi 30 de minute. Urmează „căderea de serotonină”, starea de rău, alergătura după o nouă doză, eventual sevrajul. Risc de sinucidere există şi aici, cum să nu? Medicul Radu Mihăilescu, însă, nu ar merge mai departe cu această comparaţie. Chiar şi psihiatric vorbind, dragostea şi cocaina sunt, totuşi, destul de diferite.

Şi psihologul Cosmin Zidurean recunoaşte nişte asemănări între efectele iubirii şi ale cocainei asupra bietului nostru creier. E clar că amândouă ne pot năuci, la o adică. Responsabile pentru asta ar fi endorfinele, nişte substanţe proprii care se descarcă în anumite situaţii şi ne provoacă o stare de bine. Aceste endorfine sunt „în aşteptare”, tot timpul, şi o iau razna doar când e nevoie: la dragoste, la drog, la alcool, la… ciocolată.

Iată un pont la îndemâna oricui, cel mai simplu tratament pentru o stare de insatis­facţie. Din păcate, însă, efectul e pe termen scurt. Iar abuzul ne strică dinţii, başca diabet şi alte E-uri. Cosmin Zidurean susţine că starea de îndrăgostit şi de drogat sunt stări extreme, servite de funcţii speciale ale psi­hicului nostru: „Asemănarea evidentă este că amândouă, şi iubirea şi cocaina, oferă o trăire plăcută, dar care induce dependentă, vrei s-o repeţi tot timpul, pentru că-ţi place, în ceea ce priveşte dragostea, suntem pro­gramaţi să ni se întâmple. E o nevoie chimică foarte clară care trebuie satisfăcută. La om mai sunt bariere sociale, morale, dar uitaţi-vă la mâţele în călduri, la sfârşit de februarie! Ăsta e datul nostru biologic, nu-1 putem ignora. în acest caz, avem de-a face cu o stare extremă, care activează funcţiile ce o servesc. Celelalte rămân pe o linie moartă. Pentru îndrăgostit, ca şi pentru dro­gat, nu mai contează hrana, casa, prezenta socială. Amândoi au o detaşare patologică. Sunt prinşi, ca într-o capcană, în circuitul de nevoie-satisfacere a nevoii, cu descărcare de mediatori specifici, endorfinele şi dopamina”.

Exemplificând această comparaţie, psi­hologul nostru susţine că portretul lui Don Juan, de pildă, este identic cu al dependen­tului de cocaină. Fiecare trăieşte în lumea lui, rupt de realitate, şi nu face altceva decât să-şi caute drogul, la nesfârşit. Amândoi sunt „la fel de simpatici, dar nu te poţi baza pe nici unul”, la o adică. După ce au fost în „paradis” şi l-au pierdut, îndrăgostitul şi dependentul de drog nu mai pot trăi în viata de zi cu zi. Mecanismul psihologic pare destul de simplu: „Când realizezi că asta e trăirea maximă pe care o poţi obţine intr-o viată, de ce să te mai complici şi cu altele?” De aici până la depresii majore, cu mare risc de suicid, nu mai este decât un pas. De multe ori, nici psihoterapia nu poate face minuni. După ani buni de experienţă, Cosmin Zidurean apreciază că singura terapie care dă rezultate, în aceste cazuri, este încercarea de-a identifica un alt „drog”, capabil să-1 înlocuiască pe cel absent: „Am avut un pacient de 19 ani, dependent de droguri, adus de mama lui, după un trata­ment medicamentos la Spitalul Obregia. A fost un caz fericit, am avut un pilon de care să mă leg şi să-1 stabilizez. Făcuse fotbal de performantă, dar s-a lăsat din cauza prafu­rilor. L-am convins să-şi recupereze pasi­unea asta, că poate face minuni. Practic, am înlocuit un drog cu un altul. Dar asta nu funcţionează mereu, sunt putini cei care şi-au uitat nişte pasiuni puternice pe unde­va prin trecut. în lipsa lor, nu prea am alter­nativă pentru cocaină. Depresiile din dragoste, însă, parcă se vindecă mai uşor. Dar tot punând ceva în loc. Pe una dintre paciente, de pildă, o femeie puternică, din zona business, am lămurit-o să-şi recu­pereze tinereţea netrăită la timpul său. S-a măritat devreme, n-a ştiut decât casă, copil, bărbat, birou. Soţul s-a cam dus, ca şi Petrică, fără prea multe explicaţii. Ea îl iubea, bineînţeles, aşa că s-a pricopsit cu o depresie majoră. Era într-o apatie completă, nu avea reacţie la nimic, în fata ei mă simţeam ca şi când aş ciupi o balenă. Dacă nu era copilul, să o lege de viată, s-ar fi sinucis. Ei, bine, acum s-a vindecat, iese în oraş, se plimbă, şi-a găsit un iubit mai tânăr cu vreo şapte ani. După cum spuneam, şi aici am înlocuit un drog cu altul”.

Feromonii lui Petre Roman au au atâtat femeile de la Apaca

Cosmin Zidurean susţine că iubirea este una dintre stările care nu au de-a face cu vârsta: „Un îndrăgostit face chestii la fel de idioate şi la 16 şi la 80 de ani. ţi se poate întâmpla oricând, vezi cazul Petre Roman. Deşi, din câte ştiu eu, de la prieteni şi cunoştinţe comune, el o ţine tot aşa, de pe la vreo 18 ani. E un îndrăgostit perpetuu, deci e un caz fericit. Dacă vă amintiţi chipul lui, în cele mai grave momente politice pe care le-a trecut, avea, aşa, un soi de detaşare, ca şi când nu acolo ar fi fost locul lui, ca şi când ar fi avut mereu luciuri mai importante de făcut. 0 să râdeţi, dar femeile de la Apaca au reacţionat bine, au simţit potenţialul. Că, altfel, au mai fost bărbaţi frumoşi în politica românească. îndrăgostitul, însă, are un ceva anume. De la ges­turi, mers, fel de a privi, până la emiterea de feromoni. Dacă trecem în altă zonă, s-au observat şi modificări în aură. La îndrăgostiţi, culoarea predominantă este roz, altfel foarte rar conturată”.