5 septembrie 2012 – Baza aeriană Fuerstenfeldbruck, Germania – Supravieţuitori şi  rude  ale  celor  11 victime  ale  masacrului de  la J.O. München 1972, alături de oficiali germani comemorează 40 de ani de la tragicele evenimente. 15 august  2012 – Cetatea Râşnov, România – Henry (Nea Rică) Hershkowitz, port-drapel al delegaţiei Israelului la deschiderea J.O. şi supravieţuitor al cumplitelor zile, rememorează faptele de atunci,  în faţa publicului  Festivalului de Film Istoric.  Alături  de el un sportiv celebru, Ivan Patzaichin.

La a patra ediţie,  FFIR, cum îi spune toată lumea,  aşa, mai pe scurt,  e deja un festival  pe picioarele lui,  serios,  puternic, aş  zice  chiar matur. În 2012, luna  august la Râşnov  a adus multe  teme  inedite şi insolite:  de  la Sfârşitul lumii – şi nu din cauza  calendarului mayaş, ci doar   a  activităţii umane  iresponsabile –  şi până  la Ada  Kaleh,  Atlantida noastră dunăreană  – moment în care pe cetate a fluturat, în premieră pentru întreaga istorie  multicentenară  a fortăreţei, stindardul albastru al tătarilor  ridicat de  fabricanţii  de  dulciuri de  la Sultan din Medgidia. Cele zece zile intense de festival,  pline  ochi  de  dimineaţă până  seara târziu cu mulţime de concerte,  conferinţe, lansări de carte, expoziţii, degustări şi zeci de filme noi, dintre care multe  premiere, au bulversat  paşnicele vacanţe ale turiştilor veniţi la odihnă pasivă în Bran, Râşnov,  Poiană, Moeciu  sau mai ştiu eu unde… Şi chiar  dacă, seara,  la lumina stelelor,  filmul  de noapte îţi producea fiori  şi din  motive meteorologice, nu am auzit  pe nimeni să se plângă.

Dar aceasta  a fost doar  o introducere rapidă pentru a vă povesti despre tema de forţă a festivalului: München 1972.

 

Faptele atunci

Organizatorul şi sufletul festivalului, Mihai Dragomir, mă ruga  să aflu dacă în vremea  aceea,  septembrie 1972, presa  română a făcut  vreun comentariu în  vreun fel despre tragicele evenimente de la Jocurile  Olimpice. Am căutat prin  mai multe  publicaţii, chiar  şi prin  Flacăra şi, pentru că nu  am  găsit  nimic, am bănuit că se dorise  de sus un fel de neutralitate prin  nebăgare de seamă. Nefericită alegere…

Ştiam câte ceva despre cele întâmplate, nu prea  multe, cam  ca toată  lumea.  Văzusem şi filmul  Münich,  al lui  Spielberg. Şi cam  atât. Aşadar, pe scurt  cam astfel s-au petrecut lucrurile.

În  dimineaţa zilei  de  5 septembrie 1972, opt  membri ai  grupării Black September au pătruns în clădirea care  adăpostea delegaţia Israelului şi au  luat  ostatici  mai  mulţi  sportivi, în timp  ce câţiva  au reuşit  să se ascundă sau  să  fugă.  Doi  dintre cei agresaţi au  fost ucişi în timp  ce încercau să se împotrivească. Teroriştii împreună  cu  ceilalţi  nouă ostatici, au fost transportaţi cu două elicoptere la baza aeriană de la Fuerstenfeldbruck, de unde ceruseră  să  decoleze,   cu  un   Boeing,  spre Egipt.  Aici îi aştepta un  comando al poliţiei germane. Era deja noapte târzie.  A urmat un schimb  de focuri, un elicopter, în care se aflau ostaticii  legaţi, a fost aruncat în aer de grenadele teroriştilor. Toţi cei nouă  ostatici  au pierit, un poliţist german aflat în turnul de control  a  fost  şi  el  ucis,  cinci  terorişti au  fost împuşcaţi.

Competiţiile au  fost  suspendate şi, pe  6 septembrie, s-a ţinut  o pomenire la care  au participat  80.000  de  spectatori  şi  3.000  de atleţi. Willy Daume, preşedintele Comitetului organizatoric german, a dorit  să oprească Jocurile,  dar   Avery   Brundage, preşedintele Comitetului Olimpic  Internaţional, a ţinut  să fie continuate. Guvernul israelian şi şeful delegaţiei israeliene au  susţinut şi  ei  continuarea Jocurilor.

Poate  cea mai des folosită  fotografie de  ilustrare  a  tragicelor  evenimente de la J.O. din 1972. |n România atentatele  au trecut  uşor  neobservate. |n volumul  „J.O. München  1972“  (Ilie Goga şi Victor Bănciulescu,  1973) se consemnează doar:

„Istoria Olimpiadei de  la München  a fost  scrisă  nu  numai  de  recorduri  şi lupte sportive, dar şi de evenimentele din 5 septembrie. Ar fi o impietate  să tragem linie şi să facem bilanţul, fără a aminti de cele petrecute în acea dimineaţă tragică.  Totodată e  foarte adevărat că mai mult ca niciodată lumea  a  avut  posibilitatea  să reflecteze asupra  aceea  ce reprezintă umanitatea în bine şi în rău. Violarea armistiţiului olimpic, morţii acelei zile n-au putut să sfărâme idealurile de fraternitate şi pace, preconizate de Olimpiade, pe  care  unii le consideră un semn de romantism  decadent.“

Fără comentarii…

 

Cu Nea Rică prin cetate

Mă întâlnesc cu Nea Rică la o pensiune de pe vale. La masă împreună cu soţia. Ne strângem  mâinile  şi mă aşez  şi eu. Nu  trec multe minute  şi  începe   un   banc.   N-aş   vrea   să-l deranjez  şi  încerc   să  mă   scuz.   Râde,   îmi spune să stau  liniştit,  să mănânc şi eu, să iau măcar  o cafea şi mai zice un banc.

Urcam  din grădina cetăţii pe jos şi privindu-l lung nu mă pot abţine să nu-l chestionez:

– Domnule Hershkowitz, pot să vă întreb când  v-aţi născut?

– Demult.

– În ce an? Nu  prea  îmi iese adunarea la cât de sprinten sunteţi. Eu v-aş da, aşa, vreo şaizeci şi un pic.

– Cumpăr.

Face o pauză şi continuă:

– Optzeci şi cinci.

– Incredibil!

– Nici eu nu cred.

– Deci eraţi matur în ‘72?

– Cel mai bătrân din lot.

– Şi a fost prima Olimpiadă la care aţi participat?

– A doua cu echipa  Israelului. Mexic 1968. Cu România nu am participat la Jocurile Olimpice. Cel mai  frumos a fost  în Mexic,  la deschidere, preşedintele a spus:  Nu ştiu dacă o să fie o Olimpiadă aşa de tehnică, dar cu siguranţă o să fie veselă.

Mă opresc cu întrebările. Familia Hershkowitz  ascultă  explicaţiile ghidului  şi urcă  până  sus  la panoramă. Nea  Rică păşeşte rar, dar sigur.  Nu prea  gâfâie şi îl privesc  invidios. Ne aşezăm totuşi pe o bancă şi continuăm discuţia, sprijiniţi cu spatele de zidul  cetăţii.

– În ce domeniu aţi lucrat înainte şi după ce aţi terminat cariera  sportivă?

– Eu sunt  a treia  generaţie de ceasornicari. Taică-miu, bunică-miu au fost ceasornicarii curţii regale. Taică-miu şi, după ce am intrat  în meserie, eu, mergeam o dată  pe săptămână la Palat  şi întorceam toate  ceasurile. Intram şi în biroul  regelui, peste  tot… În timpul războiului, când   erau   bombardamentele, ne  duceam în camera în care era adăpostită argintăria, o încăpere  cu uşi groase  ca un seif de bancă  şi acolo lucram în fiecare zi.  Luam  pâine  neagră de la Palat şi o dată  pe săptămână şi carne…

– Dar de ce ceasornicărie?

– Bunicul  meu  a învăţat meserie de  la un neamţ, care avea  şi multe  invenţii pe care le-a vândut industriei elveţiene de  ceasuri.  Taică-miu  a  făcut  şcoala  primară în  Elveţia,  când bunicul meu lucra acolo. Şi eu am făcut prin ‘67 o specializare tot acolo, la Omega, aveau nevoie de specialişti pentru reparaţii…

– Bine, dar atunci  cum aţi ajuns la tir?

– Ca orice copil, vrei să tragi  cu puşca.  Un fost general, la pensie,  care avea  un  magazin de  articole   de  vânătoare, vindea şi  puşti,   a venit  cu două ceasuri  la reparat. Şi eu îi spun lui taică-miu: Eu vorbesc  cu el. Aşa că mă duc şi îi spun generalului că i le repar, dar nu vreau bani, ci cartuşe, pentru că vreau să fac tir. Îmi zice: Vino  şi îţi dau  câte  vrei…  M-am  dus  la poligon.

Povestea e lungă şi îl las pe Nea Rică să se bucure de cetate. Ghidul ne explică despre asediile fortăreţei şi eu îmi fac un plan  pentru viitorul articol – acesta! – speriat că va fi prea lung şi Liliana, redactorul-şef, nu o să-mi dea destul spaţiu.

 

Hershkowitz şi Patzaichin

Sala de  consiliu  a Primăriei. Lume  bună. Primarul oraşului, adjunctul şefului  de misiune  al  Statului Israel  în  România, directorul cetăţii,  studenţi, presă,   organizatori şi,  evident,  cei doi invitaţi de onoare.

– Pentru un sportiv treapta cea mai înaltă la care  aspiră e participarea la Olimpiadă – începe   domnul  Henry  Hershkowitz  –  am avut  această  onoare de două ori, în 1968 şi în 1972. Şi, poate,  cea mai mare  onoare a fost să duc  drapelul ţării…  Înainte de  a pleca   spre München am  avut  un  sentiment că, intrând pe stadion în fruntea delegaţiei, fiind în direct pe toate  canalele  tv, aş putea fi împuşcat… A fost ca o presimţire… Şi în momentul în care prima zi, cea  cu  deschiderea, s-a încheiat şi am predat la magazie steagul, cum se zice pe româneşte, mi s-a luat  o piatră de  pe inimă. Conform ideii olimpice drept care pe perioada  jocurilor  toate  conflictele  se  opresc,  idee care vine din Grecia Antică şi a fost reluată de Pierre  de Coubertin, nimeni nu  s-a gândit că s-ar  putea întâmpla ceva.  Poate  a  fost  şi  o greşeală a serviciilor noastre, a celor  germane…  În  dimineaţa zilei  de  5 septembrie pe mine  m-a trezit  un  zgomot care pentru altcineva  nu  reprezintă nimic,  am  auzit  cum  se încarcă   o  armă   automată. În  momentul  în care bagi un glonţ pe ţeavă există un clic-clac, zgomot care m-a trezit.  Ei au intrat  prin  casa scărilor în apartamentul numărul 1 unde erau antrenorii şi arbitrii  noştri şi de acolo l-au luat pe antrenorul de lupte;  graţie  lui eu azi pot să vorbesc,   l-au  luat   să  arate   unde mai  sunt israelieni. Cu toate că pe fiecare uşă scria cine locuieşte în apartamente. E greu  să ne imaginăm  de ce s-a dus  la băieţii de la haltere şi de la lupte,  probabil că s-a  gândit că va  putea face ceva împotriva teroriştilor, dar cu mâinile goale  e cam greu  în faţa Kalaşnikoavelor. Se vede  că au  încercat  totuşi  ceva, dar  antrenorul de lupte  a fost omorât imediat, iar un halterofil   rănit   grav   a  murit  în  timpul  zilei. Văzând că lucrurile sunt  foarte grave,  noi, cei din  apartamenul 2, ne-am  strecurat prin  partea cealaltă  a clădirii,  pe la parter, unde era o mică  grădină, ne-am  uitat  după terorişti, nu se vedeau sus şi astfel am putut ieşi afară. Aşa am scăpat…  Au fost momente cumplite… Sper că oamenii au  înţeles  şi înţeleg  astăzi  ce tragedie  a fost  acolo.  Eu  fac tot  ce se poate  ca sportivii omorâţi mişeleşte să fie în continuare în memoria tuturor şi să fie măcar pomeniţi la fiecare Olimpiadă…

Se lasă  liniştea.  E rândul celuilalt  invitat de onoare, medaliat cu aur la München, chiar în ultima zi a Jocurilor:

– E un moment pe care nu poţi să-l uiţi, o tragedie pe care am trăit-o  şi eu acolo şi sper ca nimeni să nu  o mai trăiască – începe  Ivan Patzaichin.  E  drept,  nu   am   fost   implicat direct,  noi stăteam exact peste  drum, la câteva sute  de metri,  într-o  clădire  mai mare.  Nu aveam cum ajunge,  dar de la geamurile noastre vedeam negocierile, teroriştii cu puştile şi cagulele  pe cap tot timpul… În ziua aceea noi nu  ne-am   dus   la  antrenament, se  crease  o teroare generalizată. Noi stăteam în două clădiri   la  München  şi  dacă   aveam  de  trecut dintr-una în alta, eram  sfătuiţi să mergem în patru labe ascunşi de balustrada de beton,  ca nu cumva să fim împuşcaţi. Ieşeam  din  când în  când   pe  balcon,  aruncam câte  o  privire peste  parapet, ca să nu  fim  împuşcaţi, până noaptea târziu, cred că era ora 12 când au fost escortaţi la aeroport cu maşini  blindate. Noi am urmărit tot.

Discuţia  a continuat, Ivan  Patzaichin are umor şi  povesteşte şi  întâmplări amuzante, Nea  Rică a mai  spus  o glumă, atmosfera se mai destinde. Urmează întrebările. Despre filmul documentar One Day in September şi despre  contextul istoric,  despre oameni şi eroi…

Seara, la lumina stelelor,  în grădina cetăţii  se proiectează Münich,  după o  nouă   serie  de povestiri  cu  Hershkowitz  şi  Patzaichin  şi mulţi  spectatori.

A doua zi  când  pleacă  spre  Bucureşti  îi strâng mâna   lui  Nea  Rică  şi  îmi  doresc   în gând   şi  cu  voce  tare   să-l  revăd.  Aici  sau acolo…

 

Hai să mergem la un video…

Ar mai fi multe  de povestit despre Festivalul de  Film  Istoric  de  la Râşnov,  dar recunosc, fără  să  fiu  prea  obiectiv,  mă  gândesc  la poveştile Irinei-Margareta Nistor:  un film medalion despre Toma  Caragiu realizat prin  anii  ’90 şi  un  work-in-progress cu  titlul Chuck Norris versus Comunism. Un pic de zâmbete  nostalgice amintindu-ne  de  interpretul Şopârliţei Libere  şi hohote de  râs  în sala  de cinematograf din   Râşnov   istorisind despre traducerile  simultane  ale  Irinei   Nistor   din anii ’80. Mai ţineţi  minte  cum  mergeaţi la tot felul de săli clandestine de video  şi cum toate casetele, de la poveştile de dragoste, la Alien, Rambo   sau  bătăile   cu  Chuck   Norris, toate erau  traduse – la prima vedere şi fără pauză, aşa  cum  am  aflat  – de  doamna Nistor?   Ba chiar  ne-a  povestit că  traducea, unul după altul, câteodată chiar şi cinci filme…

A mai  fost şi Marius Manole,  şi Medeea Marinescu, şi Jubileul  reginei  Elisabeta  II a Marii Britanii şi multe  altele. 40 de pelicule în 70 de ore de proiecţie.

 

P.S. cu Dan Popper

Domnul Popper a  văzut o  emisiune cu Nea Rică la televizor. Nu ştia că a mai călătorit în ţară. A aflat că a venit pentru festival.  A dat  de noi. Şi ne-a  chemat la o vorbă.  Eu nu ştiam  cine  e domnul Popper şi am  căutat – simplu, nu-i  aşa?  –  pe  net.  Sportiv   şi  fost secretar general al Comitetului Olimpic Român.   Persoană importantă,  deci.  Ce  am aflat  doar  fiind  la dânsul acasă,  la şuetă  pe canapea, e că se afla la JO de la München, ba chiar se ştie bine cu Henry Hershkowitz, deşi e  mult   mai  tânăr   ca  acesta.   Nea   Rică  era pasionat de baschet  şi venea  la toate  meciurile echipei  lui Dan Popper. Iar atunci,  în seara de 4 septembrie 1972, era în vizită  în clădirea care adăpostea delegaţia Israelului. Se cunoştea bine cu antrenorul de tir, Kehat Schorr, plecat  şi el din România în 1963.

 

–  Mi-a  propus  să  rămân  peste   noapte acolo, mai era un pat liber şi zicea să mai stăm de-o vorbă.  I-am răspuns că nu pot, că ziua  e altceva,  dar  dacă  mă văd  ăia că ies dimineaţa din clădirea Israelului o să am tot felul de probleme, aşa că mai bine nu. Merg la noi, la delegaţia  română şi ne  mai  vedem pe  zi.  Chiar nu-mi  trebuiau probleme. Şi atunci,   el  mi-a zis: Să-ţi dau  ceva  să ai amintire de  la mine. Mi-a oferit un platou dreptunghiular, cu sigla Comitetului olimpic  din Israel. Îl am şi acum, nevastă-mea face salată  de boeuf pe el.

– De atâţia  ani? – îl întrerup eu.

– Da, de atâţia ani. Uitaţi-l! Şi mi-l arată. Vă rog  frumos să-i  transmiteţi lui  Nea  Rică  că, dacă mai vine în ţară vreau neapărat să mă văd cu el la o masă şi mai povestim din amintiri.

Promit  că îl voi anunţa.

– Şi să  ştiţi  că  noi  am  fost  singura ţară socialistă  ai cărei sportivi au participat la slujba  de  comemorare. Ne-au   lăsat.  Ne-au   zis, dacă vreţi să vă duceţi,  puteţi să o faceţi…

 

În loc de final

Olimpiada de la Londra s-a încheiat fără incidente, având cel mai complex şi puternic sistem de securitate din toate timpurile. România a mai trecut cu puţină baftă şi cu mult  ghinion de o altă competiţie majoră. S-au mai adunat câteva medalii, mai puţine  decât visam, mai multe  decât ne temeam. În Germania s-au comemorat 40 de ani de la atentate. Şi parcă nu  s-a vorbit prea mult despre acest eveniment. Nea Rică repară în continuare ceasuri la atelierul lui de lângă Tel Aviv. Generaţia ce vine nu-i va duce mai departe meseria. Dar el poate ne vizitează şi anul viitor la festival, doar e ediţia a cincea. Sănătate, Nea Rică Hershkowitz.

Taguri: nr. 10 / octombrie 2012 Tweet

Friday, October 5th, 2012 at 11:39 pm, CULTURA MASS-MEDIA, RSS feed