5 septembrie 2012 – Baza aeriană Fuerstenfeldbruck, Germania – Supravieţuitori şi rude ale celor 11 victime ale masacrului de la J.O. München 1972, alături de oficiali germani comemorează 40 de ani de la tragicele evenimente. 15 august 2012 – Cetatea Râşnov, România – Henry (Nea Rică) Hershkowitz, port-drapel al delegaţiei Israelului la deschiderea J.O. şi supravieţuitor al cumplitelor zile, rememorează faptele de atunci, în faţa publicului Festivalului de Film Istoric. Alături de el un sportiv celebru, Ivan Patzaichin.
La a patra ediţie, FFIR, cum îi spune toată lumea, aşa, mai pe scurt, e deja un festival pe picioarele lui, serios, puternic, aş zice chiar matur. În 2012, luna august la Râşnov a adus multe teme inedite şi insolite: de la Sfârşitul lumii – şi nu din cauza calendarului mayaş, ci doar a activităţii umane iresponsabile – şi până la Ada Kaleh, Atlantida noastră dunăreană – moment în care pe cetate a fluturat, în premieră pentru întreaga istorie multicentenară a fortăreţei, stindardul albastru al tătarilor ridicat de fabricanţii de dulciuri de la Sultan din Medgidia. Cele zece zile intense de festival, pline ochi de dimineaţă până seara târziu cu mulţime de concerte, conferinţe, lansări de carte, expoziţii, degustări şi zeci de filme noi, dintre care multe premiere, au bulversat paşnicele vacanţe ale turiştilor veniţi la odihnă pasivă în Bran, Râşnov, Poiană, Moeciu sau mai ştiu eu unde… Şi chiar dacă, seara, la lumina stelelor, filmul de noapte îţi producea fiori şi din motive meteorologice, nu am auzit pe nimeni să se plângă.
Dar aceasta a fost doar o introducere rapidă pentru a vă povesti despre tema de forţă a festivalului: München 1972.
Faptele atunci
Organizatorul şi sufletul festivalului, Mihai Dragomir, mă ruga să aflu dacă în vremea aceea, septembrie 1972, presa română a făcut vreun comentariu în vreun fel despre tragicele evenimente de la Jocurile Olimpice. Am căutat prin mai multe publicaţii, chiar şi prin Flacăra şi, pentru că nu am găsit nimic, am bănuit că se dorise de sus un fel de neutralitate prin nebăgare de seamă. Nefericită alegere…
Ştiam câte ceva despre cele întâmplate, nu prea multe, cam ca toată lumea. Văzusem şi filmul Münich, al lui Spielberg. Şi cam atât. Aşadar, pe scurt cam astfel s-au petrecut lucrurile.
În dimineaţa zilei de 5 septembrie 1972, opt membri ai grupării Black September au pătruns în clădirea care adăpostea delegaţia Israelului şi au luat ostatici mai mulţi sportivi, în timp ce câţiva au reuşit să se ascundă sau să fugă. Doi dintre cei agresaţi au fost ucişi în timp ce încercau să se împotrivească. Teroriştii împreună cu ceilalţi nouă ostatici, au fost transportaţi cu două elicoptere la baza aeriană de la Fuerstenfeldbruck, de unde ceruseră să decoleze, cu un Boeing, spre Egipt. Aici îi aştepta un comando al poliţiei germane. Era deja noapte târzie. A urmat un schimb de focuri, un elicopter, în care se aflau ostaticii legaţi, a fost aruncat în aer de grenadele teroriştilor. Toţi cei nouă ostatici au pierit, un poliţist german aflat în turnul de control a fost şi el ucis, cinci terorişti au fost împuşcaţi.
Competiţiile au fost suspendate şi, pe 6 septembrie, s-a ţinut o pomenire la care au participat 80.000 de spectatori şi 3.000 de atleţi. Willy Daume, preşedintele Comitetului organizatoric german, a dorit să oprească Jocurile, dar Avery Brundage, preşedintele Comitetului Olimpic Internaţional, a ţinut să fie continuate. Guvernul israelian şi şeful delegaţiei israeliene au susţinut şi ei continuarea Jocurilor.
Poate cea mai des folosită fotografie de ilustrare a tragicelor evenimente de la J.O. din 1972. |n România atentatele au trecut uşor neobservate. |n volumul „J.O. München 1972“ (Ilie Goga şi Victor Bănciulescu, 1973) se consemnează doar:
„Istoria Olimpiadei de la München a fost scrisă nu numai de recorduri şi lupte sportive, dar şi de evenimentele din 5 septembrie. Ar fi o impietate să tragem linie şi să facem bilanţul, fără a aminti de cele petrecute în acea dimineaţă tragică. Totodată e foarte adevărat că mai mult ca niciodată lumea a avut posibilitatea să reflecteze asupra aceea ce reprezintă umanitatea în bine şi în rău. Violarea armistiţiului olimpic, morţii acelei zile n-au putut să sfărâme idealurile de fraternitate şi pace, preconizate de Olimpiade, pe care unii le consideră un semn de romantism decadent.“
Fără comentarii…
Cu Nea Rică prin cetate
Mă întâlnesc cu Nea Rică la o pensiune de pe vale. La masă împreună cu soţia. Ne strângem mâinile şi mă aşez şi eu. Nu trec multe minute şi începe un banc. N-aş vrea să-l deranjez şi încerc să mă scuz. Râde, îmi spune să stau liniştit, să mănânc şi eu, să iau măcar o cafea şi mai zice un banc.
Urcam din grădina cetăţii pe jos şi privindu-l lung nu mă pot abţine să nu-l chestionez:
– Domnule Hershkowitz, pot să vă întreb când v-aţi născut?
– Demult.
– În ce an? Nu prea îmi iese adunarea la cât de sprinten sunteţi. Eu v-aş da, aşa, vreo şaizeci şi un pic.
– Cumpăr.
Face o pauză şi continuă:
– Optzeci şi cinci.
– Incredibil!
– Nici eu nu cred.
– Deci eraţi matur în ‘72?
– Cel mai bătrân din lot.
– Şi a fost prima Olimpiadă la care aţi participat?
– A doua cu echipa Israelului. Mexic 1968. Cu România nu am participat la Jocurile Olimpice. Cel mai frumos a fost în Mexic, la deschidere, preşedintele a spus: Nu ştiu dacă o să fie o Olimpiadă aşa de tehnică, dar cu siguranţă o să fie veselă.
Mă opresc cu întrebările. Familia Hershkowitz ascultă explicaţiile ghidului şi urcă până sus la panoramă. Nea Rică păşeşte rar, dar sigur. Nu prea gâfâie şi îl privesc invidios. Ne aşezăm totuşi pe o bancă şi continuăm discuţia, sprijiniţi cu spatele de zidul cetăţii.
– În ce domeniu aţi lucrat înainte şi după ce aţi terminat cariera sportivă?
– Eu sunt a treia generaţie de ceasornicari. Taică-miu, bunică-miu au fost ceasornicarii curţii regale. Taică-miu şi, după ce am intrat în meserie, eu, mergeam o dată pe săptămână la Palat şi întorceam toate ceasurile. Intram şi în biroul regelui, peste tot… În timpul războiului, când erau bombardamentele, ne duceam în camera în care era adăpostită argintăria, o încăpere cu uşi groase ca un seif de bancă şi acolo lucram în fiecare zi. Luam pâine neagră de la Palat şi o dată pe săptămână şi carne…
– Dar de ce ceasornicărie?
– Bunicul meu a învăţat meserie de la un neamţ, care avea şi multe invenţii pe care le-a vândut industriei elveţiene de ceasuri. Taică-miu a făcut şcoala primară în Elveţia, când bunicul meu lucra acolo. Şi eu am făcut prin ‘67 o specializare tot acolo, la Omega, aveau nevoie de specialişti pentru reparaţii…
– Bine, dar atunci cum aţi ajuns la tir?
– Ca orice copil, vrei să tragi cu puşca. Un fost general, la pensie, care avea un magazin de articole de vânătoare, vindea şi puşti, a venit cu două ceasuri la reparat. Şi eu îi spun lui taică-miu: Eu vorbesc cu el. Aşa că mă duc şi îi spun generalului că i le repar, dar nu vreau bani, ci cartuşe, pentru că vreau să fac tir. Îmi zice: Vino şi îţi dau câte vrei… M-am dus la poligon.
Povestea e lungă şi îl las pe Nea Rică să se bucure de cetate. Ghidul ne explică despre asediile fortăreţei şi eu îmi fac un plan pentru viitorul articol – acesta! – speriat că va fi prea lung şi Liliana, redactorul-şef, nu o să-mi dea destul spaţiu.
Hershkowitz şi Patzaichin
Sala de consiliu a Primăriei. Lume bună. Primarul oraşului, adjunctul şefului de misiune al Statului Israel în România, directorul cetăţii, studenţi, presă, organizatori şi, evident, cei doi invitaţi de onoare.
– Pentru un sportiv treapta cea mai înaltă la care aspiră e participarea la Olimpiadă – începe domnul Henry Hershkowitz – am avut această onoare de două ori, în 1968 şi în 1972. Şi, poate, cea mai mare onoare a fost să duc drapelul ţării… Înainte de a pleca spre München am avut un sentiment că, intrând pe stadion în fruntea delegaţiei, fiind în direct pe toate canalele tv, aş putea fi împuşcat… A fost ca o presimţire… Şi în momentul în care prima zi, cea cu deschiderea, s-a încheiat şi am predat la magazie steagul, cum se zice pe româneşte, mi s-a luat o piatră de pe inimă. Conform ideii olimpice drept care pe perioada jocurilor toate conflictele se opresc, idee care vine din Grecia Antică şi a fost reluată de Pierre de Coubertin, nimeni nu s-a gândit că s-ar putea întâmpla ceva. Poate a fost şi o greşeală a serviciilor noastre, a celor germane… În dimineaţa zilei de 5 septembrie pe mine m-a trezit un zgomot care pentru altcineva nu reprezintă nimic, am auzit cum se încarcă o armă automată. În momentul în care bagi un glonţ pe ţeavă există un clic-clac, zgomot care m-a trezit. Ei au intrat prin casa scărilor în apartamentul numărul 1 unde erau antrenorii şi arbitrii noştri şi de acolo l-au luat pe antrenorul de lupte; graţie lui eu azi pot să vorbesc, l-au luat să arate unde mai sunt israelieni. Cu toate că pe fiecare uşă scria cine locuieşte în apartamente. E greu să ne imaginăm de ce s-a dus la băieţii de la haltere şi de la lupte, probabil că s-a gândit că va putea face ceva împotriva teroriştilor, dar cu mâinile goale e cam greu în faţa Kalaşnikoavelor. Se vede că au încercat totuşi ceva, dar antrenorul de lupte a fost omorât imediat, iar un halterofil rănit grav a murit în timpul zilei. Văzând că lucrurile sunt foarte grave, noi, cei din apartamenul 2, ne-am strecurat prin partea cealaltă a clădirii, pe la parter, unde era o mică grădină, ne-am uitat după terorişti, nu se vedeau sus şi astfel am putut ieşi afară. Aşa am scăpat… Au fost momente cumplite… Sper că oamenii au înţeles şi înţeleg astăzi ce tragedie a fost acolo. Eu fac tot ce se poate ca sportivii omorâţi mişeleşte să fie în continuare în memoria tuturor şi să fie măcar pomeniţi la fiecare Olimpiadă…
Se lasă liniştea. E rândul celuilalt invitat de onoare, medaliat cu aur la München, chiar în ultima zi a Jocurilor:
– E un moment pe care nu poţi să-l uiţi, o tragedie pe care am trăit-o şi eu acolo şi sper ca nimeni să nu o mai trăiască – începe Ivan Patzaichin. E drept, nu am fost implicat direct, noi stăteam exact peste drum, la câteva sute de metri, într-o clădire mai mare. Nu aveam cum ajunge, dar de la geamurile noastre vedeam negocierile, teroriştii cu puştile şi cagulele pe cap tot timpul… În ziua aceea noi nu ne-am dus la antrenament, se crease o teroare generalizată. Noi stăteam în două clădiri la München şi dacă aveam de trecut dintr-una în alta, eram sfătuiţi să mergem în patru labe ascunşi de balustrada de beton, ca nu cumva să fim împuşcaţi. Ieşeam din când în când pe balcon, aruncam câte o privire peste parapet, ca să nu fim împuşcaţi, până noaptea târziu, cred că era ora 12 când au fost escortaţi la aeroport cu maşini blindate. Noi am urmărit tot.
Discuţia a continuat, Ivan Patzaichin are umor şi povesteşte şi întâmplări amuzante, Nea Rică a mai spus o glumă, atmosfera se mai destinde. Urmează întrebările. Despre filmul documentar One Day in September şi despre contextul istoric, despre oameni şi eroi…
Seara, la lumina stelelor, în grădina cetăţii se proiectează Münich, după o nouă serie de povestiri cu Hershkowitz şi Patzaichin şi mulţi spectatori.
A doua zi când pleacă spre Bucureşti îi strâng mâna lui Nea Rică şi îmi doresc în gând şi cu voce tare să-l revăd. Aici sau acolo…
Hai să mergem la un video…
Ar mai fi multe de povestit despre Festivalul de Film Istoric de la Râşnov, dar recunosc, fără să fiu prea obiectiv, mă gândesc la poveştile Irinei-Margareta Nistor: un film medalion despre Toma Caragiu realizat prin anii ’90 şi un work-in-progress cu titlul Chuck Norris versus Comunism. Un pic de zâmbete nostalgice amintindu-ne de interpretul Şopârliţei Libere şi hohote de râs în sala de cinematograf din Râşnov istorisind despre traducerile simultane ale Irinei Nistor din anii ’80. Mai ţineţi minte cum mergeaţi la tot felul de săli clandestine de video şi cum toate casetele, de la poveştile de dragoste, la Alien, Rambo sau bătăile cu Chuck Norris, toate erau traduse – la prima vedere şi fără pauză, aşa cum am aflat – de doamna Nistor? Ba chiar ne-a povestit că traducea, unul după altul, câteodată chiar şi cinci filme…
A mai fost şi Marius Manole, şi Medeea Marinescu, şi Jubileul reginei Elisabeta II a Marii Britanii şi multe altele. 40 de pelicule în 70 de ore de proiecţie.
P.S. cu Dan Popper
Domnul Popper a văzut o emisiune cu Nea Rică la televizor. Nu ştia că a mai călătorit în ţară. A aflat că a venit pentru festival. A dat de noi. Şi ne-a chemat la o vorbă. Eu nu ştiam cine e domnul Popper şi am căutat – simplu, nu-i aşa? – pe net. Sportiv şi fost secretar general al Comitetului Olimpic Român. Persoană importantă, deci. Ce am aflat doar fiind la dânsul acasă, la şuetă pe canapea, e că se afla la JO de la München, ba chiar se ştie bine cu Henry Hershkowitz, deşi e mult mai tânăr ca acesta. Nea Rică era pasionat de baschet şi venea la toate meciurile echipei lui Dan Popper. Iar atunci, în seara de 4 septembrie 1972, era în vizită în clădirea care adăpostea delegaţia Israelului. Se cunoştea bine cu antrenorul de tir, Kehat Schorr, plecat şi el din România în 1963.
– Mi-a propus să rămân peste noapte acolo, mai era un pat liber şi zicea să mai stăm de-o vorbă. I-am răspuns că nu pot, că ziua e altceva, dar dacă mă văd ăia că ies dimineaţa din clădirea Israelului o să am tot felul de probleme, aşa că mai bine nu. Merg la noi, la delegaţia română şi ne mai vedem pe zi. Chiar nu-mi trebuiau probleme. Şi atunci, el mi-a zis: Să-ţi dau ceva să ai amintire de la mine. Mi-a oferit un platou dreptunghiular, cu sigla Comitetului olimpic din Israel. Îl am şi acum, nevastă-mea face salată de boeuf pe el.
– De atâţia ani? – îl întrerup eu.
– Da, de atâţia ani. Uitaţi-l! Şi mi-l arată. Vă rog frumos să-i transmiteţi lui Nea Rică că, dacă mai vine în ţară vreau neapărat să mă văd cu el la o masă şi mai povestim din amintiri.
Promit că îl voi anunţa.
– Şi să ştiţi că noi am fost singura ţară socialistă ai cărei sportivi au participat la slujba de comemorare. Ne-au lăsat. Ne-au zis, dacă vreţi să vă duceţi, puteţi să o faceţi…
În loc de final
Olimpiada de la Londra s-a încheiat fără incidente, având cel mai complex şi puternic sistem de securitate din toate timpurile. România a mai trecut cu puţină baftă şi cu mult ghinion de o altă competiţie majoră. S-au mai adunat câteva medalii, mai puţine decât visam, mai multe decât ne temeam. În Germania s-au comemorat 40 de ani de la atentate. Şi parcă nu s-a vorbit prea mult despre acest eveniment. Nea Rică repară în continuare ceasuri la atelierul lui de lângă Tel Aviv. Generaţia ce vine nu-i va duce mai departe meseria. Dar el poate ne vizitează şi anul viitor la festival, doar e ediţia a cincea. Sănătate, Nea Rică Hershkowitz.