Cătălin Voicu a fost urmărit. A fost arestat. A fost pus sub acuzare. Cătălin Voicu e un senator. Gras. Cu mustaţă. Aparent jovial. Întrebuinţează un jargon alocat spitalelor. Vorbeşte cifrat. Parcă poţi să-l acuzi pentru asta, într-o lume care vorbeşte cifrat?
Numele lui Costel Căşuneanu apare cam prin 2003 pe frontispiciul politic. În ce context? În asociere cu Traian Băsescu. Dar şi cu, în egală măsură, Partidul Social-Democrat. Era un om din Bacău – ce definiţie simplă! – care făcea drumuri. Nu cu picioarele. Deşi arătau ca şi cum ar fi fost făcute cu picioarele. Cineva, nişte oameni, dintr-o regretabilă lipsă de inspiraţie, l-au numit REGELE ASFALTULUI. Era, ce-i drept, băiat de asfalt. Băiat de băiat. Avea nevoie, fireşte, de nişte consultaţii. Aşa că prietenul Voi K l-a plimbat prin spitale. La consultaţii. Prin clinici.
Abia acum apare pe firmament şi Mircea. Geoană. Mircea Geoană. O asemenea apariţie, la acest moment, riscă să îngroape, pe drept ori pe nedrept, o carieră politică. Nu mai punem că ea se petrece într-un moment de cumpănă pentru cariera fostului nr. 1 din PSD. Dovadă că este îndeajuns să apari, cu numele, în nu-ştiu-ce-stenogramă, ca să fii livrat pe post de posibil cadavru politic.
Dar Cătălin Voicu, în calitate de fost senator PSD, nu stă bine în piele proprie, dar aruncă un efect de panică şi asupra florilor din PSD. De fapt, acum se devoalează felul în care se poate influenţa justiţia şi în care, n-avem dubii, lucrul s-a petrecut de douăzeci de ani încoace. Profeţia lui Silviu Brucan riscă să pară caducă: în douăzeci de ani nu am ajuns la democraţie (deplină) cu siguranţă, dar am ajuns, neîndoios, la corupţie. Dovadă, iarăşi, că democraţia e mai departe decât corupţia. Şi, chiar aşa, hai să ne punem întrebarea: ce democraţie autentică se poate imagina într-un sistem profund corupt? Corupţia subminează abrupt orice elemente de etică şi democraţie. O asemenea democraţie e la fel de hilară (sau altfel hilară) precum cea socialistă, de care fugim de douăzeci de ani, după ce regimul comunist a fost răsturnat.
Regii asfaltului au de unde plăti. Dar au şi probleme. Iar problemele sunt generate de natura venitului. Pe de altă parte, unde se încerca influenţarea justiţiei? Păi, da, tocmai contra statului. La ora actuală, românii nu mai au nici o încredere în stat. Statul e cel mai hulit. Jumulit. A devenit o noţiune fără acoperire. Trebuie să ne redăm, pentru a putea continua în istorie, încrederea în stat. Altfel riscăm să semănăm unui trib băştinaş de prin Burundi. Scuze, Burundi, nu ne lua în serios! Curăţam şi noi, aşa, puşca, şi vorbeam prostii.
DOSARUL VOICU este unul complex.
Dă măsură şi despre natura miceliilor sociale. A relaţiilor sociale care se stabilesc, pe baza relaţiilor economice, în România de astăzi. România de astăzi are un singur Dumnezeu: banul. Dacă banul poate fi, cumva, vreun Dumnezeu. Justiţia, care ar trebui să fie mai aproape de Dumnezeu, este mai aproape de bani. 250.000 de euro, ÎN FINE, UN APROXIMATIV SFERT DE MILION DE EURO este PREŢUL CORECT AL JUSTIŢIEI. Şi ce vede omul simplu de rând? Vede că nu mai poate să aibă nici cea mai mică umbră de încredere în justiţie. Şi nu numai în justiţie. În toate instituţiile statului. În Parlament? Păi nu sunt parlamentari oamenii care vorbesc aici pe bandă? Ba da. Şi nici o încredere în oamenii care ne asfaltează drumuri. Dar, iarăşi, nici o speranţă în privinţa acordării banilor publici pentru repararea drumurilor – şi în acordarea banilor în general. Omul simplu de la noi are toate motivele să se blazeze imediat: cum să mai ai încredere că drumurile publice vor mai fi reparate vreodată? Şi, mai ales, că acest lucru va fi făcut aşa cum trebuie? Nu, în fiecare an se va arunca o pojghiţă de bitum, pentru ca un REGE AL ASFALTULUI să primească o cărămidă de bani. Un pavaj, o bordură, uite-aşa trece viaţa! De-aia avem drumurile pe care le avem (şi le merităm), d-aia n-avem infrastructură, d-aia n-avem autostrăzi – sau ameninţăm să avem autostrăzile cele mai scumpe din lume. Dar celelalte administraţii anterioare ale drumului nu au făcut, oare, la fel? Nu ar trebui să îi luăm şi pe aceia în tărbacă? Ba bine că nu.
Şi, nu în ultimul rând, omul simplu se va gândi la CLASA POLITICĂ. Şi pe bună dreptate. Cum ai putea să nu o faci, când Cătălin Voicu, Mircea Geoană şi ceilalţi sunt „mostre” cât se poate de neaoşe de clasă politică românească actuală. O clasă politică dezinteresată total de viitorul României. De cum va arăta România în 2020. Interesată doar de profit. De un sereleu de genul „ŞOAPTE” sau, mă rog, „ŞOAPTE ACOLO SUS”. „Murmure” care ajung întotdeauna unde trebuie. Traficul de influenţă poate fi un business foarte veros. Rodeşte în toate societăţile, dar cu precădere în cele corupte.
Şi, la urma urmelor, cine trebuie să le descâlcească? Tot Justiţia, nu? Că presa o fi încercând ea, dar merge până la un punct, după care îşi cam rupe dinţii. Fiindcă trebuie să ai dinţi ca să muşti dintr-un astfel de vânat. INVESTIGAŢIA în CAZUL VOICU presimt că se va întinde pe multă vreme, foarte multă vreme. Deoarece este un proces intentat societăţii româneşti, tarelor ei, corupţiei – prin excelenţă şi în mod efectiv.
foto Agerpres şi Intact Images