Ca să n-avem vorbe, vă spun de la început. Nu le prea am cu transpersonalul. Cu metoda respiraţiei holotropice, nici atât. Dar mă fascinează mărturiile celor care au trecut prin ea. Căutători ai sinelui. Exploratori ai stării de conştiinţă lărgită. Când, aici fiind, treci, totuşi, dincolo. În stările acelea greu de crezut, de descris, de numit.
Şi mă mai fascinează însoţitorul. Terapeutul care face posibilă această aventură spirituală. O femeie aproape transparentă de câtă iubire faţă de aproapele are în ea. Nu ştiu cum face, dar simpla ei prezenţă e o terapie. Sigur că m-am îndoit de toate superlativele în care mi-a fost descrisă. Dar numai până când am cunoscut-o. Cu o simplă îmbrăţişare, de bun venit, m-a pus cu botul pe labe. Am simţit atâta căldură, încât m-am speriat. Aproape că am respins-o. Era ca şi cum tot universul, altfel potrivnic, se interesa de mine. Cu iubire, tandreţe, alint. Habar n-am ce este şi de unde vine asta. Şi, evident, ştiu că sună ciudat! Dar, totuşi, vă zic. Dacă nu aţi fost îmbrăţişaţi de Elena Francisc, pe bune, încă n-aţi simţit nimic!
Elena Francisc este absolventă a Facultăţii de psihologie din cadrul Universităţii Waterloo, din Canada. A fost, pe rând, model, translator, director de modă la Elle, redactor-şef la Cosmopolitan. A lucrat cu grupuri de copii seropozitivi, s-a implicat în campanii sociale. În urmă cu şase ani, şi-a început formarea în psihologia şi psihoterapia transpersonală. S-a specializat la Institutul de Cercetări în Terapii Transpersonale (IRETT), din Franţa, şi la Institutul Grof Transpersonal Training (GTT), din California. Între timp, a fondat Asociaţia de Terapii Transpersonale (ATT) şi Editura Elena Francisc Publishing, care a publicat în România, sub motto-ul Cartea care îţi schimbă viziunea, un adevărat regal al autorilor de psihologie transpersonală. Şi-a deschis un cabinet de terapie, ba, mai mult, a cumpărat un teren, lângă Câmpina, în ideea de a face acolo un centru pentru cei aflaţi în criză spirituală. Este membru în Consiliul Director al EUROTAS (Asociaţia Europeană de Terapii Transpersonale).
Transpersonal înseamnă dincolo de persoană sau, mai bine zis, dincolo de ceea ce credem că suntem. În viziunea transpersonală, oamenii sunt mai mult decât un trup şi o minte care socoteşte totul în mod raţional. Dincolo este o altă dimensiune a fiinţei, numită, cel mai adesea, suflet. Psihologia transpersonală ar fi, aşadar, un fel de ştiinţă a sufletului, care combină înţelepciunea mistică antică şi psihologia modernă.
„M-am născut pe mine, bucurându-mă că sunt fată“
Stanislav Grof a demonstrat că şi ceea ce ni se întâmplă înaintea naşterii ne poate marca viaţa. Se pare că, încă din burta mamei, avem memorie, sentimente, înţelegem, simţim unele lucruri. Copiii aduşi pe lume prin cezariană, de exemplu, au o energie vitală scăzută, pentru că nu au trecut prin „lupta“ naşterii. Elena Francisc mi-a povestit cum şi-a retrăit o experienţă perinatală: „Înaintea mea, mama a mai născut o fetiţă. Când a văzut-o, a zis că nu vrea fată, mai bine să moară. Şi sora mea a murit, la patru luni, de o infecţie la urechi. Auzise că nu este dorită. Înainte să mă nasc eu, tata a rugat-o pe mama ca, în cazul că e tot fetiţă, să n-o mai audă spunând vreo grozăvie. Şi m-am născut eu, dar mama n-a mai zis să mor. În schimb, mi-a spus că-şi dorea băiat, când aveam vreo patru ani. Drept urmare, mie îmi era ruşine că sunt fată, mă purtam ca băieţii, nu doream să-mi crească sânii… Şi, acum cinci ani, într-o respiraţie holotropică, am scăpat de acest blocaj. Prima dată am simţit că mă doare capul, apoi că am dureri de naştere. Nu ştiam ce se întâmplă, în starea aia nu pierzi total controlul, eşti cu un picior într-o dimensiune, cu altul, în cealaltă. M-am văzut, pur şi simplu, cum mă năşteam pe mine şi cum terapeuta se bucura că sunt fetiţă. De atunci mă simt OK, port fuste, bijuterii, nu mă mai ruşinez că sunt fată“.
„Dacă pui cuvinte pe experienţă, o blochezi“
În fine, experienţele transpersonale par a fi culmile atinse în respiraţia holotropică. Te poţi identifica aproape cu orice, pietre, plante, animale, poţi călători oriunde, fără bariere de spaţiu şi timp, poţi trăi alte vieţi. În schimb, nu prea poţi vorbi despre asta. Adică poţi, da’ sună ciudat. Alina Tomşa, studentă la psihologie, a încercat, totuşi, să-mi povestească: „Am zburdat înaripată prin crengile unui copac bătrân, am văzut forme şi culori din alte lumi, L-am descoperit pe Dumnezeu, am simţit iubirea Lui care mi-a tăiat suflarea. Am vizitat Iadul lui Dante, am trăit poveşti şi am adus ofrande Vindecătorului meu interior“. Apropo de asta, principiul de bază al respiraţiei holotropice este tocmai puterea vindecătorului interior. Elena Francisc susţine că el există în fiecare dintre noi, doar că trebuie activat: „Unii oameni vin şi-mi spun că au cutare diagnostic, întrebându-mă în câte şedinţe îi pot vindeca. Eu nu mă consider vindecător. Sunt doar un însoţitor al clienţilor mei, pe drumul dezvoltării personale şi al vindecării. Prin iubire şi încredere, îl ajut pe cel care caută să se conecteze cu vindecătorul lui interior. Eu văd o flacără pe care tu nu o (mai) vezi, suflu puţin, să se aprindă, dar flacăra e a ta, e în tine. Nu eu, Elena Francisc, te vindec, eu doar te însoţesc în timp ce te vindeci singur. Respiraţia holotropică nu începe pe saltea, ci în momentul în care te-ai hotărât să o experimentezi. Şi nici nu se termină odată cu şedinţa, chiar dacă te întorci imediat la viaţa reală. Ea lucrează, în continuare, în tine. De aceea, timp de 28 de zile după, nu trebuie să iei nici o decizie importantă. Şi nici să nu povesteşti, în amănunt, ce ai trăit. Dacă pui cuvinte pe experienţă, o cristalizezi, o blochezi, nu mai lucrează“.
Bunătăţi pentru suflet
Elena Francisc nu foloseşte cuvântul pacient pentru că el implică pasivitate: „Sunt bolnav, mă duc să mă vindece!“ Pe când client sugerează interactivitate: şi terapeutul şi omul din faţa lui pun mână de la mână, mai exact suflet de la suflet, întru vindecare. Clienţii Elenei, aşadar, experimentează respiraţia holotropică fie pentru dezvoltarea personală, fie pentru vindecarea unor traume, blocaje, boli. În primul caz, aventura descoperirii de sine este garantată. Înveţi, sau doar îţi reaminteşti, să simţi mai mult şi să gândeşti mai puţin, să comunici, să nu mai porţi diverse măşti, ca să placi altora, să nu mai joci roluri, să fii tu însuţi. Să te concentrezi mai mult pe a fi decât pe a face. Să te iubeşti şi să te respecţi, ca să-i poţi iubi şi respecta pe ceilalţi. În fine, să treci apoi dincolo de tine şi de tot ce ai crezut că ai putea fi.
Prin respiraţia holotropică se vindecă şi diverse boli, gen astm, psoriazis, depresie, dependenţă de alcool sau droguri, anxietate. Pentru o şedinţă individuală, plătiţi 100 RON pe oră. Workshop-urile organizate de Asociaţia de Terapii Transpersonale (www.att.org.ro), cu o durată de trei zile, costă în jur de 600 RON. Pentru Elena Francisc, însă, există lucruri mult mai importante decât banii. Aşa că puteţi s-o căutaţi şi când nu-i aveţi (ef.shamani@yahoo.com). Dacă e cazul, face reduceri. Sau ajută, pur şi simplu, ca un dar. Că aşa e ea, când are ceva bun nu se poate bucura singură, simte nevoia să împărtăşească. Şi, spre norocul nostru, Elena are o grămadă de bunătăţi pentru suflet: terapii transpersonale, sejururi în cele mai exotice ţinuturi ale fiinţei, cărţi.
foto Octavian Tibăr şi arhiva Elena Francisc
„Moartea fizică nu mă impresionează“
Dna. Gina Argintescu-Amza a citit o întreagă bibliotecă de literatură transpersonală, în original. Ca traducător avea acces şi la cărţi despre care nici nu visa, pe atunci, că vor fi traduse vreodată şi în România: „Eu mă caut de o viaţă, m-a fascinat tot ceea ce ţine de cunoaşterea de sine, de situarea în lume a individului, de transpersonal. Ştiam că nu suntem unidimensionali, cum părem, că mai există şi altceva. Am fost căsătorită cu un om de litere, cartezian, care nu credea în spiritualitate. Aşa că am citit oarecum clandestin, pe ascuns, ca să menţin armonia în familie. Chiar dacă eram tobă de teorie, însă, prima respiraţie holotropică am trăit-o de-abia în urmă cu cinci ani. Pe vremea mea nu existau astfel de deschideri. Experienţa a fost miraculoasă. Am avut trăiri animalice, am urlat ca o fiară, am umblat în patru labe, am dansat… M-am eliberat, pur şi simplu, de tot felul de inhibiţii. Eu eram reţinută, timidă, nu aveam abordări sociale. Am devenit deschisă, sociabilă, fără constrângeri interioare. Am obţinut un echilibru, nu mai am noţiunea de corvoadă, sunt trup şi suflet în toate lucrurile pe care le fac. După o respiraţie holotropică nu mai eşti la fel, te întorci resituat, eşti altcineva“. În mod normal, a întreba o persoană de 79 de ani cum stă cu moartea pare o impoliteţe. Cu dna. Argintescu, însă, poţi vorbi orice. Pentru că se află dincolo de limitele de timp şi spaţiu între care se înghesuie vieţile noastre, de obicei: „Draga mea, moartea fizică nu-mi spune mare lucru, nu mă impresionează. Eu am trăit atemporalitatea sufletului, am avut revelaţia unei continuităţi. Fără nici o exaltare, am trecut prin stări pe care doar poezia le poate exprima. Pentru că ea e cea mai aproape de sacru. Şi de veşnicie“.
„Când ţip, iese durerea acumulată“
Alina Tomşa, studentă la psihologie: „În prima parte a respiraţiei, corpul meu este foarte agitat, mă plimbă în ritmul muzicii, se cutremură, uneori îl doare câte ceva şi atunci se chirceşte ca un copil. Alteori, o mână se ridică şi dansează. Mi s-a întâmplat ca el, corpul, să trăiască furia unor momente ale trecutului pe care eu aproape le uitasem, credeam că am închis demult acele porţi. Mă doare în piept, plâng, transpir, mă arde tensiunea descoperită în interior. Ca şi cum memoria corpului îmi invocă trăiri pe care nu mi le-am permis niciodată. Terapeuţii, care în acel moment devin părinţi hrănitori, sunt trup şi suflet alături de mine, însoţindu-mă în călătoria mea vindecătoare. Unul dintre ei mă apasă în locul în care mă doare şi mă încurajează să ţip, să dau afară, să am curaj. Şi atunci când ţip, nu iese un ţipăt, ci iese durerea acumulată de-a lungul anilor“.
„Trist, dar eliberat“
Mulţi l-ar crede un om fericit. A pus pe picioare câteva afaceri de succes, călătoreşte mult în străinătate, citeşte cu aceeaşi sete, din adolescenţă, ascultă muzică bună, are familie, casă, maşină, analizele medicale sunt OK. Şi, totuşi, Gabriel simte un gol imens în interiorul lui: „Mă simt ca o păpuşă de cârpe, nu-mi găsesc consistenţa“, obişnuieşte să spună, adeseori. În urmă cu şase luni, un psihiatru i-a pus diagnosticul „depresie atipică“ şi i-a prescris medicamentele de rigoare. Nu mai dormea, avea un tremur interior, o nelinişte de proporţii cosmice. S-a hotărât să încerce respiraţia holotropică, mai mult din curiozitate decât din convingerea că îl va ajuta la ceva: „Sunt un tip foarte raţional, nu-mi imaginam că pot trăi în alte dimensiuni decât cele obişnuite. Dar, uite, mi s-a întâmplat. M-am întins pe o saltea, Elena m-a învăţat cum să respir, fără să fac pauze, să transform respiraţia într-un fel de vehicul pentru o călătorie spirituală. La un moment dat, am simţit o arsură în plex, ca şi când cineva ar fi pus un fier de călcat. Ştiam ce mi se întâmplă, eram oarecum conştient, dar nu aveam controlul, stările se derulau fără voia mea. Erau ca un fel de amintiri, dar chiar le trăiam. Am plâns, am râs, am ţipat, am transpirat, am simţit mirosuri ciudate. Elena m-a încurajat tot timpul să mă manifest, să fac ce-mi vine, să dau afară răul, durerea, frica. După vreo trei-patru ore de experienţe de acest gen, am revenit în starea de conştiinţă normală. Nu-mi venea să cred prin ce trecusem. Eram trist. Trist, dar eliberat“.