Doamna canotajului românesc ne-a spus câte ceva despre experienţele care i-au marcat cariera. Multe poveşti de viaţă, un fel de îndrumar pentru cei care vor să guste din cupa victoriei. Valabil în sport, valabil în viaţă. Elisabeta Lipă ne-a demonstrat că ascensiunea spre marea performanţă – indiferent de domeniul de activitate – urmăreşte, aproape inevitabil, acelaşi traseu.

Învingătoare într-o lume a bărbaţilor

Campioană a României de 25 de ori, Elisabeta Lipă a uluit planeta cu performanţele înregistrate la cele şase ediţii ale Jocurilor Olimpice unde a fost prezentă: cinci medalii de aur, două de argint şi una de bronz. Doamna Lipă mai are în palmares cinci titluri de campioană mondială, 19 medalii la Campionatele Mon­diale de seniori şi juniori şi peste 20 de titluri de campioană balcanică şi naţională.

Cum şi când v-aţi îndrăgostit de sport?

De sport m-am îndrăgostit în şcoală, la orele de educaţie fizică. Începând din clasa I şi până la terminarea liceului. Aveam competiţii la nivel de şcoală, comună, judeţ. Profesorii se implicau mult mai mult decât o fac astăzi. Ştiau să ne facă să iubim această disciplină. Aşa au apărut şi marii performeri.

Dar de canotaj şi marea performanţă?

Eram elevă în clasa a X-a la Liceul Mihai Eminescu din Botoşani. Atunci practicam baschetul. Mi-a plăcut foarte mult să joc baschet, dar probabil că n-a fost să fie. Am participat la o selecţie naţională organizată de clubul Olimpia iar antrenoarea Ileana Pavel m-a redirecţionat spre canotaj. Mai exact, m-a ademenit povestindu-mi despre bărci frumoase, lungi, ascuţite şi uşoare, soare, căldură… Am zis: „Doamne, cât de frumos l-a descris! Înseamnă că trebuie să încerc!”

Dintre marile victorii din carieră, care v-au rămas la suflet?

În minte le am pe toate. În  suflet mi-a rămas Olimpiada din 1984, de la Los Angeles. Poate pentru faptul că a fost prima mea participare la Jocurile Olimpice. Aveam doar 19 ani. A fost o lună de zile absolut superbă. Felul cum am fost primiţi, felul cum am fost trataţi. Americanii s-au comportat impecabil cu noi, deşi veneam dintr-o ţară socialistă. Am participat la şase ediţii ale Jocurilor Olim­­pice, însă ca la Los Angeles n-a fost nicăieri.

Cum aţi reuşit să vă mobilizaţi atât de bine înaintea marilor competiţii? Există un secret al performanţelor?

Secrete nu există. Performanţa se bazează, în primul rând, pe foarte multă muncă. Apoi pe talent, pe experienţă şi, nu în ultimul rând, pe ajutor de la Dumnezeu. Şi aş mai pune la socoteală lupta cu emoţiile. Odată cu trecerea anilor le învingi mai uşor, însă până atunci ai de tras serios, nu glumă. Aşa s-au născut fel şi fel de superstiţii, haioase, care mai de care. Îmi vine să râd când mă gândesc la câte controale făceam în geantă înainte să ies din cameră. Dacă se întâmpla cumva să uit ceva nu mă mai întorceam nici în ruptul capului.

Aţi avut multe momente dificile în carieră. De fiecare dată aţi spus „gata” şi tot de atâtea ori aţi luat-o de la capăt. De ce?

Aşa este. Am avut multe momente în care am spus: „Gata, mă retrag! Nu mai vreau!” Dar nu am zis că nu mai pot. Pur şi simplu nu mai doream să am contact cu sportul de mare performanţă. Toate aceste gânduri negre au apărut în perioada când concuram în proba de simplu. O probă grea în care, chiar dacă eşti stăpân pe situaţie şi ştii că adversarele sunt – ca valoare – sub nivelul tău sau cel mult egale cu tine, este apăsător să nu poţi comunica sau să nu te poţi sfătui cu cineva. Totul cade pe umerii tăi. Vreo şase, şapte ani am concurat doar în proba de simplu. Mereu spuneam: „Acesta este ultimul concurs!” Imediat o luam din nou de la capăt. Mi-a ajuns.

Anii petrecuţi în barca de 8+1 au demonstrat că ştiţi să lucraţi în echipă. Cât de important este acest lucru în sport?

Sincer, nu cred că este vorba doar de sport. În viaţă, în toate domeniile de activitate este ­foarte important să ştii să lucrezi în echipă. Numai în echipă poţi face lucruri extraordinare. Cine înţelege treaba asta are numai de câştigat. Eu am avut ocazia să fiu şi singură în barcă, dar şi în echipă. Echipă de două, de patru, dar şi de 8+1.

Într-un mediu aproape sută la sută feminin există şi conflicte. Inevitabile. Cum le-aţi gestionat?

Aşa este, într-un grup de femei sunt întot­deauna şi conflicte. Noi, fetele de la canotaj, aveam conflicte cu tehnicienii, cu medicul, cu bucătarul, ba chiar şi cu portarul. Începutul anului competiţional este ceva mai uşor, însă, odată cu trecerea zilelor, antrenamentele devin din ce în ce mai grele. Când se apropie obiectivul final intervin şi emoţiile. Normal că sportivul devine mai irascibil, mai sensibil. Nu-i mai convine nimic. Atunci apăreau certurile între noi, fetele, dar şi cu antrenorii.

Reprezentaţi exemplul ideal despre cum poate reuşi în viaţă o femeie. Cât de mult v-a ajutat familia?

O întrebare esenţială pentru cariera oricărui sportiv. Şi nu numai. Să ştiţi că, în sportul de performanţă şi cam în tot ceea ce vrei să faci, susţinerea familiei înseamnă enorm de mult. Dacă ai linişte acasă, dacă îi simţi pe cei dragi aproape de tine, dacă te susţin prietenii, altfel abordezi pregătirea şi concursurile. Toate astea te împing parcă de la spate. În 2004, când am hotărât să merg pentru a şasea oară la Jocurile Olimpice, aveam 40 de ani. M-am gândit foarte mult la acel pas şi mi-am spus: „Dacă nu revin n-am să ştiu dacă mai pot face faţă sportului de mare performanţă. Dacă revin şi nu fac faţă, asta este. Mă întorc, dar măcar sunt liniştită sufleteşte că am făcut tot ce mi-a stat în putinţă şi am încercat”. Susţinută de familie, am revenit în barcă şi am câştigat.

Cât de mari au fost sacrificiile făcute de cei de acasă?

Foarte mari. Sunt căsătorită din 1985. După atâţia ani de căsnicie soţul era deja obişnuit cu plecările mele. Chiar nu mai era nici o problemă. În momentul când a venit pe lume copilul a fost foarte greu pentru mine. Am stat alături de el până la un an şi patru luni după care, brusc, am plecat în cantonament. Soţul m-a încurajat, spunându-mi mereu că ne vom descurca. Astfel, am angajat o bonă care să aibă grijă de Dragoş. Şi a rămas alături de băiat, care între timp a împlinit 12 ani. Deci, am plecat să fac sport. Cât a fost copilul mic era bine pentru că puteam să-l iau cu mine în cantonamente. Aşa a învăţat să schieze la Poiana Braşov. Au existat nişte facilităţi pe care era greu să le am dacă nu făceam sport. Durerea foarte mare a venit când Dragoş a realizat că eu plec de acasă şi ce înseamnă să nu ai mama lângă tine. În 2004, când veneam sâmbăta, la prânz, acasă, era foarte fericit. Ei, când venea ziua de duminică şi simţea că se apropie ora plecării mele în cantonament nu-i mai convenea nimic.

Din curiozitate, Dragoş face sport?

L-am îndrumat spre sport de la patru ani. A făcut schi. Îi place foarte mult. Păcat că în România nu prea are unde să facă performanţă. În paralel a practicat şi înotul. E clar că mă moşteneşte. Are „motorul” foarte bun, este tehnic, prinde orice. A vrut karate, l-am dat la karate. A vrut fotbal, l-am dat la fotbal. Acum, mai nou, merge la tenis. Din păcate, programul de la şcoală nu-i permite să facă atâta sport pe cât ar vrea el, dar şi eu. Dacă ne uităm un pic în jur constatăm că majoritatea copiilor marilor sportivi nu au făcut sport de performanţă. În cazul lui Dragoş cred că performanţele mele deja îl marchează. Am observat că el tot timpul se compară cu mine, ceea ce va reprezenta un obstacol serios în calea evoluţiei lui. Îi va fi tare greu să ajungă la rezultatele mele şi asta îl va face, probabil, să bată în retragere.

Ce le recomandați mamelor și copiilor?

Tuturor mamelor le recomand să îşi trimită copiii la sport. Mi-aş dori ca statul român să acorde o mai mare importanţă sportului decât a făcut-o până acum. Sport nu înseamnă numai performanţă, ci şi sănătate. Nu toţi copiii ajung să descopere gloria sportivă, dar sport pot să facă toţi. Mă îngrozesc când aud că părinţii îşi scutesc copiii de la orele de sport. După ce că nu avem ore suficiente de sport, după ce că nu avem profesori de sport, stăm şi cu mâinile-n sân. Copiii noştri nu mai iubesc sportul ci calculatorul.

În sportul de astăzi contează performanţa sau banii?

Îmi pare rău s-o spun, dar în ziua de astăzi sportivii pun banii înaintea succeselor. Logic, cu o astfel de abordare, rezultatele întârzie să apară. Pe vremea mea, când nu concuram pentru bani, importante erau rezultatele. Niciodată nu am plecat la Olimpiadă cu ideea; „Doamne, trebuie să câştig banii ăştia!” Dimpotrivă. Mă gândeam doar la medalii, că banii veneau oricum. La noi, dacă s-a atins cât de cât o performanţă încep condiţionările pe criterii financiare. Cum posibilităţile sunt cele pe care le ştim cu toţii, adică nu prea sunt bani, rezultatele sunt şi ele legate de acest aspect.

Conduceţi cel mai titrat club sportiv din România. Nu este greu pentru o femeie?

Nu este deloc uşor. Sunt şi preşedinte de club, sunt şi preşedinte de federaţie (n.r. – la Federaţia Română de Canotaj). Dinamo este un club mare, iar pretenţiile şi mai mari. Mi-aş dori să am şi aici o echipă la fel de bună ca aceea de la Federaţie.

Să înţeleg că n-o aveţi?

Să înţelegeţi că n-o am. De ce să nu recunosc! Cu cât este clubul mai mare, şi problemele sunt mai mari. Când nu se vorbeşte aceeaşi limbă şi fiecare crede că doar ceea ce face el este cel mai bine şi nu trebuie să ceară sfatul nimănui este extrem de greu.

Aveţi o mâncare preferată?

Mâncărurile preferate sunt cele din copilărie. Pâinea de casă pe care o face mama n-am mai întâlnit-o pe nicăieri. Ciorba pe care o face mama nu o pot realiza oricâte bunătăţi aş pune în ea. Îmi place piftia de pasăre, limpede, cât să se vadă fundul farfuriei. Îmi place ciorba ră­dăuţeană. Toată familia o mănâncă cu plăcere.

Ştiţi reţeta acestei ciorbe?

Bineînţeles. Seamănă cu ciorba de burtă. Cior­ba rădăuţeană este o ciorbă foarte gustoasă pre­gă­tită din carne de pui, legume şi dreasă cu smântână, după o reţetă tradiţională româ­neas­că, specifică nordului Moldovei. Se fierbe pieptul de pui împreună cu legumele în doi-trei litri de apă cu sare, până când carnea este foarte bine fiartă. Se scoate carnea şi legumele, iar supa se strecoară prin tifon. Dacă pieptul are pieliţă sau oase, acestea se îndepărtează. Car­nea se taie bucăţele cât mai mici, la fel şi le­gumele. Se pun carnea şi legumele înapoi în supă. Când supa fierbe, se toarnă smântâna bă­tută cu gălbe­nu­şurile de ou, amestecând repede. Se acreşte cu oţet, se adaugă usturoiul făcut muj­dei şi se potriveşte supa cu sare. Supa ră­dău­ţeană se serveşte fierbinte, presărată cu ver­­deaţă tocată mărunt. Sper că v-am făcut poftă!

Se zice că, după retragerea din sportul de mare performanţă, o femeie se îngraşă văzând cu ochii. Cum reuşiţi să vă menţineţi atât de bine?

După ce m-am retras din activitatea competiţională, nemaiavând masă musculară, normal că totul s-a transformat în ţesut adipos. Probabil că şi eu m-aş fi îngrăşat foarte mult dacă uitam să fac sport, să mă ridic de la masă sau să închid uşa frigiderului. Pe cât de lungă sunt, pe atât de lată aş fi devenit. De felul meu sunt o fire energică, nu sunt o gurmandă. Mâncarea mea de bază o reprezintă fructele şi lactatele. Rar de tot mănânc carne. Mă duc şi la sală, mai alerg, deci mă mişc.

Un parfum preferat?

Îmi place Burberry, dar nu pot afirma că folosesc doar acest parfum ani de zile. Îmi place să le schimb. Depinde de starea de moment, de sezon. Totuşi, marca preferată rămâne Burberry.

Cu lacrimi în ochi, Elisabeta Lipă ne-a dezvăluit ceva emoţionant din culisele pregătirilor pentru Atena 2004: „Copilul începea să plângă, apoi se aşeza în faţa uşii, cu mâinile întinse, pentru a mă opri. Printre lacrimi, reuşeam să-i repet acelaşi şi acelaşi lucru: Mama trebuie să plece pentru că vrea să facă un lucru deosebit. Acum poate nu realizezi, că eşti mic, dar când o să creşti mare vei aprecia ceea ce am făcut eu şi vei fi mândru de mama ta. Şi acum îmi dau lacrimile. Ieşeam pe uşă şi plângeam până la Snagov.

foto Octavian Tibăr

şi arhiva Elisabeta Lipă

Taguri: nr. 3 / martie 2010 Tweet

Monday, March 15th, 2010 at 2:57 pm, PEOPLE, RSS feed