Sunt puţini românii care au avut ocazia să stea alături de Papa Ioan Paul al II-lea atât de des ca fostul preşedinte al României, Emil Constantinescu. A fost un privilegiu, o experienţă şi o lecţie.
Prima oară, Emil Constantinescu a fost primit la Vatican de către fostul Suveran Pontif, în calitate de rector al Universităţii din Bucureşti, în 1993. „Pe vremea aceea Sfântul Părinte era într-o formă fizică bună. Nu am stat faţă în faţă ca la întâlnirile oficiale ulterioare, ci m-a invitat să mă aşez pe latura apropiată de scaunul său. A pus mâna Sa peste mâna mea şi prima întrebare a fost oarecum retorică: De multe ori m-am gândit de ce românii şi polonezii au dat atât de multe figure reprezentative culturii franceze? I-a numit pe Mircea Eliade, Constantin Brâncuşi, Emil Cioran şi pe alţi reprezentanţi ai culturii române despre care ştia foarte multe lucruri. Am vorbit în limba franceză, în care Papa a fost educat din copilărie. Apoi a continuat: Cred că răspunsul vine de la conjuncţia dintre două culturi şi temperamente diferite. Noi, polonezii, suntem slavi dar am crescut în cultura latină; voi, românii, sunteţi latini şi v-aţi format sub influenţa culturii bizantine. De aici a plecat o discuţie pe teme culturale, filosofice, religioase care a depăşit limita celor zece minute, care îmi fuseseră acordate iniţial“, îşi aminteşte Emil Constantinescu.
„În 1998, am fost invitat la Viena, unde Papa Ioan Paul al II-lea a oficiat o ceremonie de sanctificare a unor călugăriţe austriece executate de nazişti. Atunci, papa s-a interesat de organizarea conferinţei ecumenice Oameni şi religii la Bucureşti şi de proiectul vizitei sale în România.“
În 1999, de la întâmpinarea Sanctităţii Sale pe aeroportul Henri Coandă şi până la plecarea Sa din ţară, preşedintele Emil Constantinescu a avut numeroase prilejuri de a fi împreună cu Sanctitatea Sa. Ne-a împărtăşit impresiile sale din acele momente impresionante: „Papa Ioan Paul al II-lea a fost un om foarte cultivat, un literat şi un filosof, un om politic de mare anvergură, un om de stat – Vaticanul jucând un rol important în diplomaţia mondială. Peste toate acestea, pot să o spun cu mâna pe inimă: a fost un om sfânt şi am simţit aceasta. Printr-un joc al destinului, am avut posibilitatea să întâlnesc marea majoritate a împăraţilor, regilor, oamenilor de stat ai lumii şi pe mai toţi marii lideri religioşi, în întâlniri private, între patru ochi, dar niciodată nu am simţit cu această intensitate că mă aflu în prezenţa unui om sfânt, ca în cazul Papei Ioan Paul al II-lea. Era un om care răspândea o aură miraculoasă în jurul Lui. Aceasta s-a întâmplat şi în România. Amintiţi-vă că până în preziua vizitei Sale a plouat, a fost frig. În dimineaţa sosirii a fost un soare orbitor, care s-a menţinut pe toată durata vizitei. Mai întunecat era contextul politic şi social. Eram în mai 1999, după mineriade, greve, conflicte parlamentare şi izbucnise războiul în Kosovo. Erau multe reacţii negative la această vizită atât în România cât şi în afara ei, dar toate energiile negative s-au risipit odată cu sosirea Sa la Bucureşti.“
În biroul său, preşedintele Emil Constantinescu păstrează şi acum o fotografie a sa cu Papa Ioan Paul al II-lea păşind alături şi ţinându-se de mână. „Când a venit la Bucureşti în 1999, Papa era un om al suferinţei. Deja mergea cu mare greutate. Făcea un efort extraordinar să vorbească, îi tremura mâna, se sprijinea în baston şi de mine. Gestul său binecunoscut de a săruta pământul românesc a impresionat. Stând alături, pe podiumul de la aeroport, în timp ce îşi citea discursul în limba română, am observat printre rânduri transcrierea în poloneză. După discursurile oficiale, când ne-am retras în sala de protocol a aeroportului, l-am întrebat: De ce aţi folosit o traducere în poloneză? Cunoscătorii limbilor franceză şi română pot alege cuvintele în aşa fel încât ele să aibă aceeaşi rădăcină şi v-ar fi fost mult mai uşor. Mi-a răspuns: Limba franceză este limba mea de comunicare, dar poloneza este limba mea de suflet şi am vrut ca fiecare cuvânt din acest discurs să treacă prin sufletul meu! Acesta era Papa! Avea şi umor şi avea şi fermitate. După cea de-a treia slujbă oficiată în Parcul Izvor, l-am condus spre cortul pregătit în spatele scenei. În faţa uşii, Papa s-a întors spre mine şi – ca o continuare la finalul slujbei în care a rostit apelul Unitate în limba română, mi-a spus, zâmbind, într-o combinaţie de română şi franceză: Unitate sans Securitate, referindu-se la poliţia politică prezentă în dictaturile comuniste din Polonia şi România.“
În 2000, Papa l-a invitat în vizită de stat la Vatican pe preşedintele Emil Constantinescu, prilej cu care partea română i-a mulţumit pentru acordarea către ortodocşii români din Italia a dreptului de a sluji într-una dintre bisericile emblematice ale catolicismului din Roma.
foto Agerpres şi arhiva personala