Deşi a vorbit pe înţelesul tuturor, şi al savanţilor, şi al oamenilor simpli, Eminescu presimţea că nu va fi înţeles. Si, în mare măsură, avea dreptate. Valoarea exorbitantă a operei sale provoacă o admiraţie frenetică, dusă până la idolatrie, care perturbă receptarea. Pe de altă parte, mulţi comentatori tind să ideologizeze această operă, folosindu-i prestigiul în scopuri politice.
Printre criticii literari aserviţi, după război, regimului comunist, se numără Nicolae Mora- ru, promotor rudimentar al realismului socialist, personaj influent şi nefast în epocă, din 1945 şi până în 1964. Volumul său Studii şi eseuri publicat în 1950 conţine, printre altele, comentarii grotesc politizate asupra operei lui Eminescu:
„Care a fost atitudinea lui Eminescu faţă de nedreptatea socială? Răspunsul îl dau nenumărate poeme, în care înfierează pe de o parte burghezia autohtonă, pe de altă parte capitalul exploatator străin. În poezia lui Eminescu, ca şi în nenumăratele lui articole politice, lovitura este îndreptată împotriva împilatorilor, oricine ar fi ei. În privinţa criticării aşezării nedrepte a societăţii, Eminescu a fost consecvent până la moarte.
Din primii ani când începe a publica, poetul ia atitudine hotărâtă împotriva asupririi poporului muncitor. Poemele lui satirizează, lovesc în nedreptatea căşunată celor mulţi, în morala burgheză, în demagogia politicianistă.”
Comentariile de acest fel ar trebui studiate în şcoli ca exemple de inadecvare la realitatea operei literare. Portretul făcut de Nicolae Mo- raru lui Eminescu nu seamănă deloc cu Emi- nescu. Este o caricatură involuntară, sumbră şi dezolantă. Marele poet scrie despre dragoste şi moarte, despre condiţia de om şi universul fără sfârşit, iar criticul literar pretinde că el „înfierează pe de o parte burghezia autohtonă, pe de altă parte capitalul exploatator străin.”
Volumul colectiv Între noi, cuvântul, publicat în 2010, este dedicat împlinirii a 160 de ani de la naşterea lui Eminescu. Autorii, membrii unui cenaclu condus de Ion Machidon, au avut o intenţie frumoasă, să omagieze, prin versurile lor, amintirea marelui poet. Dar, ca şi alţi amatori, n-au înţeles că omagierea cea mai potrivită ar fi fost scrierea unor poezii valoroase, şi nu a unor imnuri de slavă, de genul celor care i se dedicau şi lui Ceauşescu. Iată un asemenea imn, scris de Ecaterina Mihai. Cuvintele mari folosite, intonaţia declamativă, sugestia de muzică de fanfară şi de fluturare de steaguri, totul aminteşte de versurile encomiastice închinate înainte de 1989 dictatorului comunist:
„De n-ai fi fost născut aici în glie/ Te-aş fi cioplit în piatră de bazalt/ Ca să rămâi ca mun- tele-n vecie/ Şi să priveşti, cu ochii spre înalt.// De n-ai fi fost veşmânt în temelie/ Acestei limbi ce curge ca izvor/ Te-aş fi zidit din lutul luat din glie/ Iar tu să fii pe Terra trăitor.// De n-ai fi fost o piatră de valoare/ Spălată-n lacrimi de izvor/ Te-aş fi zidit din razele de soare/ Să fii prin aştri călător.”
Unii autori încearcă să renunţe la retorica aceasta a proslăvirii, înlocuind-o cu o evocare săltăreaţă şi dezinhibată, cum procedează Sorica Pacioga.
„Eminescu, drag odor,/ Geniu răsfăţat de muze/ Şi de-a artelor fior,/ Străluceşti în infinit/ Filosof cu chip de sfânt,/ Revelaţie divină/ Întrupată pe pământ!/…/ Viaţa nu ţi-a fost uşoară,/ Aruncat în disperare/ De Partidul Liberal/ Ai trăit zile amare -/ Dureros «Apus de Soare»/ Heruvim cu aripi frânte,/ Ai sfârşit în mod brutal.”
Biografia poetului este rezumată într-un mod simplist, ca în lucrările scrise ale unor elevi slab pregătiţi. Sorica Pacioga ne oferă, printre altele, cum am văzut, o reprezentare caricaturală a relaţiei poetului cu liberalii din epocă: „Viaţa nu ţi-a fost uşoară,/ Aruncat în disperare/ De Partidul Liberal/ Ai trăit zile amare… “
Comic este şi faptul că autoarea îi povesteşte lui Eminescu propria lui viaţă. Ea îl informează cu dezinvoltură pe poet că n-a avut o viaţă uşoară şi că a sfârşit-o într-un mod brutal.
Mai rămânea să-i aducă aminte că a scris poezii.
text Alex. Stefanescu ilustratie Linu
