order tramadol Athens buy tramadol can tramadol and diclofenac be taken together

paracetamol tramadol tabletas tramadol 50mg can tramadol be insufflated

purchase zolpidem Ontario buy ambien many pills overdose ambien

breakers divers soma bay buy soma soma de matrizes em assembly

deniban xanax buy xanax online can xanax cause tooth pain

taking tramadol and gabapentin together tramadol overnight shipping tramadol like lortab

is phentermine a statin drug phentermine 37.5mg phentermine prescriptions

tramadol and subutex interactions buy tramadol tramadol to get out of system

tramadol hydrochloride mode of action tramadol 50 mg can i take zapain and tramadol together

can you take valium with olanzapine buy valium online donde se puede conseguir valium

CULTURA MASS-MEDIA

Emirul şi nefumătorii: o experienţă greu de uitat

January 10th, 2009, com Un comentariu

Anul trecut, iubitorii muzicii au avut parte de o serie de surprize: formaţii pe care nici n-ar fi îndrăznit să viseze că le vor vedea vreodată pe scenele noastre. Datorită unor excelenţi organizatori ca Emag!c Entertainment, Event Plus sau Events – organizatoarea concertului despre care vom vorbi în cele ce urmează – artişti de talie mondială au inclus România pe harta turneelor internaţionale prin care îşi promovează materialele discografice. Spre încântarea urechilor noastre nesăţioase, evident.

Unul dintre spectacolele de primă mână care ne-au împlinit toate aşteptările a fost cel susţinut de Emir Kusturica şi a sa Non-Smoking Orchestra, pe 10 decembrie, la Sala Palatului. Un spectacol, în adevăratul sens al cuvântului – adică îmbinarea perfectă între virtuozitate şi histrionism.

După cum ştim cu toţii, Emir Kusturica este un foarte original şi extrem de valoros regizor de film. Lucru pe care îl pot garanta toţi cei care au văzut filmele sale Vremea ţiganilor, Underground sau Arizona Dream – şi am enumerat în mod deliberat trei filme foarte diferite, care îi pun în valoare diverse laturi ale personalităţii artistice, pentru că mă indignează eticheta „cine, ţiganu’ ăla?“ pe care i-o aplică receptorii mai superficiali. Dar, ceea ce are Emir Kusturica în plus faţă de colegii săi de generaţie – ba chiar de branşă – e inventivitatea cu care ştie să îşi promoveze produsul artistic. E o idee destul de logică să iei coloanele sonore ale filmelor pe care le-ai regizat şi să pleci cu ele în turneu, aşa cum ai face în cazul oricărui album muzical. E normal, nu-i aşa? Păcat că nu s-a gândit nimeni la asta, până acum!

Ca orice bărbat cu experienţă, Kusturica ştie că, într-un act de comuniune cu ascultătorul, cum sunt concertele domniei-sale, o importanţă capitală o are preludiul. Cum aţâţi publicul, cum îl stârneşti, cum îi deschizi apetitul, cum îl faci, uneori, să preia iniţiativa. Pentru un concert care promitea muzică balcanică şi umor cu nemiluita, o minunată alegere de opening act s-a dovedit a fi Zdub şi Zdob, cea mai explozivă opţiune a pieţei muzicale din România.

Într-adevăr, formaţia lui Roman Jagupov a creat o atmosferă de autentică petrecere balcanică. Aveau toate ingredientele necesare: versuri pline de acel umor tipic moldovenesc, greu de definit, condimentate cu remarci şugubeţe, de genul: „Eu azi nu am un smoching, am un maiou sportif“, ritmuri vii, antrenante, şi încă ceva. Ceva extrem de important. În industria noastră muzicală caracterizată de platitudine şi o mare „plictiseală la locul de muncă“, moldovenii noştri se remarcă prin dăruire, energie şi multă, multă pasiune. Efectul asupra publicului a fost vizibil: în cel mult zece minute, mulţi ţopăiau pe scaune de parcă ar fi fost pe căluşei; iar după alte zece minute, se încinsese un dans înfocat, deşi spaţiile dintre rândurile de scaune erau destul de înguste…

Mai adaug satisfacţia mea personală: după ce am auzit de atâtea ori pe înregistrări „Zi-i, băi, Valerică!“, înainte de solo-urile de trompetă, acum am avut ocazia să îl văd pe Valerică în persoană. Este!

Pauza e un amănunt important în construcţia acestui spectacol, pentru că e menită să creeze tensiuni: după un concert atât de desăvârşit, ca acela al Zdubilor, te întrebi ce anume îţi mai poate oferi Kusturica, încât să depăşească prestaţia lor. Ar fi fost umilitor pentru capul de afiş al serii să fie sub formaţia de deschidere. Şi totuşi, în clipa aceea, eu, spectatorul, primisem de la Zdubi tot ce îmi trebuia, ba chiar mai mult de atât: muzică, energie, forţă, umor. Ce putea Kusturica să facă, pentru a-i domina?

Răspunsul la această întrebare se ascunde în însăşi profesia de regizor a lui Emir Kusturica. E incredibil câte poate face un adevărat regizor – adică un creator de joc scenic – din instrumentarul aparent limitat al unui concert. Câte chestii amuzante poate inventa, câte situaţii scenice aberant-ludice. Toate, desigur, puse în valoare de nişte instrumentişti absolut excepţionali, şi de un solist uluitor de mobil, atât din punct de vedere fizic, cât şi pe plan vocal, şi mai ales, dotat cu multă mobilitate interioară. Nenad Jankovic, pe numele lui, Batman, după costum, sau „Adrian Mutu“, după cum s-a prezentat, stârnind hohote de râs. Şi, desigur, jocul s-a concentrat pe o implicare cât mai mare a spectatorilor – care au fost neobişnuit de deschişi şi cooperanţi.

De exemplu, una dintre melodiile romantice ale echipei a fost prefaţată de un „casting“: „Regizorul meu preferat caută Julietă“, a strigat Nenad, arătând spre Kusturica – care era o prezenţă extrem de discretă, în contrast cu costumul sclipitor de Batman şi energia copleşitoare a vocalistului. După ce au ales o Julietă de Bucureşti, toţi membrii grupului au îngenuncheat în faţa ei şi i-au oferit o serenadă de un romantism irezistibil. Meritul Julietei a fost că le-a zâmbit frumos, apoi a plecat în culise să-l caute pe Roman, solistul Zdubilor. O întorsătură de situaţie care s-a potrivit mănuşă cu următoarea melodie: „Was Romeo Really a Jerk?“

Pentru a evita momentele – statice şi plictisitoare pentru unii – ale solo-urilor de virtuozitate, Kusturica a „regizat“ solo-ul de trombon ca pe o luptă între forţa muzicii şi „vitejia“ lui Nenad „Batman“. Evident că, în cele din urmă, Batman a căzut la pământ, învins. Şi evident că a „murit“ într-un mod care să aducă alte râsete şi aplauze din partea sălii.

Desigur, toate momentele de improvizaţie erau construite ca puncte de declanşare ale unei melodii – creând o originală combinaţie de happening, comedie şi muzică excelentă, dozate în aşa fel, încât să surprindă în permanenţă. Pe măsură ce concertul devenea din ce în ce mai dezlănţuit, provocările la virtuozitate creşteau. Solo-urile în genul celui menţionat mai sus au devenit din ce în ce mai complexe, culminând cu un arcuş gigantic, ţinut de două voluntare din popor – şi folosit într-un mod cu totul neconvenţional de muzicienii sârbi, care şi-au ridicat instrumentele deasupra capului şi le-au frecat de acel arcuş, izbutind să interpreteze impecabil o melodie săltăreaţă, numai bună pentru dans. Şi, desigur, concertul nu ar fi fost complet dacă orchestra nu şi-ar fi contrazis numele pe scenă, pufăind şăgalnic din ţigări. Şi fără acel Bubamara fenomenal cu care au încheiat spectacolul. Un Bubamara pe care toţi spectatorii l-au cântat în cor, ba chiar l-au dansat pe scenă, alături de Nenad.

foto Mediafax

Taguri:

Comentarii

  1. Recommended websites…

    Amazing blog! Thanks for the great contribution with this post….

Comenteaza