Emisiunea Cartea împlineşte, în martie, doi ani”

Ion Bogdan Lefter, poet, universitar, mai cunoscut drept critic literar mar­cant al generaţiei ’80, se destăinuie: „în complicitate cu prietenul meu Călin Vlasie, patronul şi coordonatorul editurii Paralela 45, recuperez în cărţi, într-un ritm destul de alert, multitudinea de texte pe care le-am publicat de-a lungul anilor, urmărind nişte politici literare, intelectuale, culturale, urmărind un proiect coerent.”

• Care sunt proiectele actuale cele mai fierbinţi ale lui Ion Bogdan Lefter?
• Nu mi-e foarte uşor să indic un proiect sau câteva proiecte fierbinţi, pentru că lucrez, fie că e bine, fie că e rău, la mai multe lucruri deodată, pe mai multe planuri, şi, în ultimă instanţă, toate lucrurile pe care le fac se articulează într-un proiect mai mare. Dacă e, totuşi, să mă refer la lucruri care ţin de exprimarea publică şi de gazetărie, în toate formele ei, atunci, probabil, e potrivit să spun că îmi văd mai departe de proiectul de urmărire a evoluţiei pieţei editoriale pe micul ecran, la TVR Cultural, în emisiunea Cartea, care împlineşte, la începutul lui martie, doi ani de difuzare, timp în care probabil că am prezentat aproape două mii de cărţi, în tablete zilnice. La împlinirea a doi ani, Cartea se transformă într-o emi­siune săptămânală de discuţie despre cărţi, deci voi continua să prezint apariţii editoriale, dar cu invi­taţi. împreună vom dezbate teme chiar fierbinţi. în al doilea plan, gazetărie scrisă, aici, de-a lungul lui 2005, m-am ocupat de rearticularea paginii culturale din ziarul Ziua, la care sunt editorialist invitat de mai multă vreme şi, cu titlu amical, am ajutat la regândirea modului în care într-un cotidian se poate reflecta cul­tura. Tot în materie de presă scrisă, proiectul meu cel mai important este cel al noii reviste pe care o voi lansa la sfârşitul acestei ierni şi care va continua proiectul meu propriu, cel al Observatorului cultural. Va fi o revistă generalistă, în sens cultural şi intelec­tual, deci va opera cu un concept foarte larg de cultură, în care intră şi politicul, intră şi valori sociale. Revista va avea o sinteză a lunii politice precedente, va începe ca un lunar, apoi va evolua spre două apariţii pe lună şi, probabil, vom ajunge la o revistă săptămânală. Va acoperi, sistematic, toate zonele cul­turale, de la dezbateri ideologice, teme de tip social, mentalităţi, pole­mici la zi, trecând prin comentarii de carte, pe domenii, şi ajungând la arte, artele spectacolului, expoziţii, tot ce se întâmplă interesant, cultural vorbind. în cel de-al treilea mediu care ne-a mai rămas, cel radiofonic, îmi continui proiectul de analiză politică. Pe lângă editorialul săptămânal pe care îl public în Ziua, fac analiză, comentariu, dezbatere politică pentru BBC şi pentru câteva posturi de radio româneşti.

• Care mai sunt, la această oră, relaţiile tale cu Observatorul culturali

• Pentru mine nu există decât un singur Observator cultural, care a în­cetat să apară la sfârşitul lui ianuarie 2005.

• E mai puternică, astăzi, ramura tradiţională, în cultura română, faţă de cea modernă/postmodernă?

• După părerea mea, vechea ten­siune dintre tradiţionalism şi mo­dernism, care a definit cultura română la începuturile modernităţii, în prima jumătate a secolului XX, şi care a cunoscut forme specifice, dar recognoscibile ca atare în perioada comunistă, după proletcultism, în paranteză fie spus, pentru că în perioada proletcultistă nu s-a mai putut discuta despre nici un fel de modernitate, a fost înlocuită, încă de la sfârşitul anilor ’80, dar foarte vi­zibil în ultimul deceniu şi jumătate, de alt tip de opoziţie. Intelectualii, artiştii, scriitorii de orientare pro- priu-zis tradiţionalistă sunt, deja, isto­rie. Ceea ce se înţelegea prin tradiţionalism, incluzând aici trăsături de genul naţionalism, paşoptism stilistic, imagistică ortodoxistă ş.a.m.d. nu mai produce nimic sau dacă sunt autori care merg pe această linie este o maculatură vizibil din altă epocă. în schimb, s-a creat o opoziţie foarte marcată şi care a pro­dus marile bătălii intelectuale în ultimii ani, între gândirea de tip mo­dernist şi cea de tip postmodern. Postmodernismul a fost uneori descris de unii teoreticieni drept o continuare a modernităţii sau chiar o formă a ei. în realitate, este o ruptură de mentalitate între gândirea de tip omogen şi elitist a modernităţii şi gândirea pluralistă a postmoder- nităţii. De aici aşa-numitele războaie culturale, care s-au făcut simţite şi la noi, cu unele variante foarte conton­dente.

• Vorbeai, într-un interviu, despre politici culturale. Ce fel de politică culturală faci tu?

• în primul rând, sintagma e destul de alunecoasă, pentru că orice intelectual public are o politică pro­prie sau participă la o anumită ori­entare colectivă. în acelaşi timp, însă, sintagma ca atare poate să sugereze că un anumit personaj sau o anumită grupare ar avea strategii cu scopuri nu foarte nobile, urmărind ca prin aplicarea unei anumite politici, per­sonale sau colective, să obţină anu­mite rezultate, privilegii… Dar sensul care mă interesează şi la care mă pot raporta fără probleme este cel gene­ral, de principii. Cu toţii ilustrăm sau chiar modelăm noi înşine politici cul­turale. în ceea ce mă priveşte pe mine, la nivelul proiectelor concrete mă interesează să particip la elabo­rarea unor politici culturale cât mai contemporane, în sens pragmatic, adică dinamice, atente la diversitate, participante la ritmurile vieţii şi ale culturii de azi. La nivel ideologic mai general, filosofic, dacă pot să spun aşa, mă interesează să contribui la succesul unor politici culturale care ţin de impunerea valorilor de civilizaţie şi culturale ale lumii postmod- erne în care trăim. Cred că inte­lectualitatea românească, în care includ şi lumea literară, artişti, dar şi intelectuali de orice altă specialitate, are o mare responsabilitate în acest moment în istoria României. După ce regimul comunist a rămas în urmă, construim o societate nouă, în care e foarte important dacă valori fundamentale ale spaţiului occidental sunt înţelese şi asumate serios şi în profunzime, în primul rând la nivelul elitelor intelectuale. Aici este acea mare confruntare între gândirea eli- tistă şi autoritaristă a grupurilor de intelectuali şi de influenţă care au dominat modernitatea târzie la noi şi grupurile de intelectuali care gândesc relaxat, divers şi postmodern în România de azi.

• Spuneai că ai renunţat, după 1990, la optzecism. De ce a căzut în caduc un asemenea termen?

• Ultimul deceniu de regim comu­nist, dar şi primul deceniu de mani­festare şi de dezbatere teoretică despre postmodernism a fost un deceniu în care miza acestui nou tip de mentalitate, literară, culturală, dar şi mai general socio-culturală, a fost foarte mare şi pentru impunerea anu­mitor valori a fost nevoie de o insis­tenţă specială, în condiţii grele, într-o perioadă în care, de pildă, a contribui prin comentarii critice, prin cronici de carte, la impunerea unor tineri poeţi, deci la validarea unor valori strict literare, estetice, dar purtătoare de semnificaţie şi socio-culturală mai largă, stârnea imediat contrareacţii de tip punitiv din partea regimului, mergând de la comentariile foarte agresive din publicaţiile controlate de grupurile intelectuale naţionaliste şi colaboraţioniste cu sistemul comu­nist, de genul Săptămâna, Luceafărul,într-o anumită perioadă şi Flacăra, în etapa Păunescu, până la blocări de apariţia unor cărţi care fuseseră iniţial aprobate pen­tru publicare, interdicţii de apariţie, pentru anumiţi autori, amânări, inventarea unor proceduri încâlcite care să-i descurajeje pe tinerii scriitori… în acea perioadă, o miză apăsată pe ideea de nouă gene­raţie, generaţia ’80, optzecismul, cum i s-a mai spus, a fost foarte impor­tantă şi cred că a jucat un rol foarte util. Gândind într-o perspectivă mai largă, însă, e evident, şi nu o spun numai eu, o spun vechi teoreticieni ai culturii şi filosofi ai culturii, fenomenele literare şi artistice nu se consumă într-un deceniu, o generaţie de creaţie, formula lui Tudor Vianu, apare şi se manifestă într-un interval de circa trei decenii, iar felul în care s-au exprimat, literar şi artistic, în orice domeniu, artiştii, scriitorii, pic­torii, regizorii de teatru ceva mai tineri care au apărut de-a lungul anilor ’90, chiar şi cei mai tineri, care se lansează în ultimii ani, după părerea mea, şi constat că şi a altor comen­tatori, nu ilustrează o fractură de tip retoric, nu a apărut un nou model retoric care să justifice proclamarea apariţiei unei noi generaţii de creaţie. O generaţie de artişti nu înseamnă numai ceva strict biologic, nu se veri­fică numai cu actele de naştere, ci presupune apartenenţa la un model retoric şi de mentalitate mai general, care este un model de epocă şi care, după părerea mea, este ilustrat de mulţi, de majoritatea autorilor nova­tori care au apărut de-a lungul anilor ’80, ’90 şi până azi, deci aproximativ în ultimul sfert de secol.

„Am publicat şi cărţi de istorie li­terară, în sens mai strict, şi cărţi de critică şi analiză de autori, un volum de ideolo­gie, de doctrină intelectuală, dacă pot spune aşa, care pentru mine e foarte important – cartea mea din 2004, Despre identitate -, pregătesc, în trei volume, panorama României postco- muniste, asam­blată din analizele politice pe care le-am strâns de-a lungul anilor. Şi urmează alt şir de cărţi care să com­pleteze proiectul.”

• Care mai e, astăzi, distanţa între ASPRO şi USR?

• S-a micşorat pentru că în luna noiembrie a anului trecut, la invitaţia noii conduceri a Uniunii Scriitorilor, alese în vara lui 2005, conducerea ASPRO – Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România, eu ca preşedinte şi colegul meu Călin Vlasie ca vicepreşedinte, am purtat o discuţie cu Nicolae Manolescu, Varujan Vosganian şi Gabriel Chifu, respectiv preşedinte, vicepreşedinte şi secretar al Uniunii Scriitorilor, în ideea de a depăşi vechile tensiuni. Din punctul nostru de vedere şi această uşă era deschisă pentru că nu noi am atacat Uniunea, ci prece­dentele conduceri ale L/SRau lansat periodic acuzaţii pe care le-am consi­derat întotdeauna nefondate la adre­sa ASPRO, folosind într-un fel aso­ciaţia noastră ca un soi de sperie­toare în jocuri strategice din interiorul USR. Asta ţine, însă, de istorie şi acum suntem într-o etapă de con­sultări în vederea stabilirii unor forme de colaborare, de parteneriat şi cole­gialitate aşa cum este firesc.

• Ai nostalgia Contrapunctului!

• Nu am o nostalgie a revistei Contrapunct, a seriei lansate imediat după căderea regimului comunist, în data de 9 ianuarie 1990. Contrapunct a fost un săptămânal care a mers vreo doi ani şi jumătate ajungând la 125 de numere. Nu am nostalgia acelui proiect din două motive: primul – a fost un proiect al acelui moment istoric, astăzi nu aş mai face Contrapunctul cum îl făceam atunci, al doilea motiv nu mai este unul care să presupună un sentiment de îndepărtare faţă de acel proiect, ci dimpotrivă, un sentiment de continui­tate, pentru că etapa Observatorul cultural şi următoarea revistă pe care o inaugurez continuă acelaşi proiect.

• întrebam de nostalgia Contrapunctului. Dar a Europei liberei

• într-un plan strict jurnalistic, de data asta aş răspunde pozitiv, am nostalgia anilor în care am lucrat la Europa liberă pentru că atunci am putut aplica în jurnalismul cotidian idei novatoare, o filozofie occidentală, americană într-o lume românească încă retardată şi care avea nevoie de aceste valori şi am putut aplica acest model de gândire occidental alături de o echipă de jurnalişti excepţionali.

• Care este reţeta ideală a unei emi­siuni de televiziune despre cărţi? Dar pentru o emisiune culturală în genere?

• M-aş contrazice pe mine însumi dacă aş spune că există o anumită reţetă. Dacă vom conveni că e mai bună gândirea plurală şi diversă decât cea omogenă şi autoritaristă atunci abandonăm ideea că există o formulă de succes, o formulă corectă bună, un etalon şi acceptăm că pot fi imaginate o întreagă varietate de tipuri de emisiuni. însă, poate că e semnificativ şi ce variantă alege fiecare dintre noi. în ceea ce mă priveşte, acum doi ani când am fost invitat să fac o emisiune despre cărţi, am ales o variantă de diversitate.

• Ce a rămas în autorul Ion Bogdan Lefter, din Cenaclul de lunii

• A rămas tot, cât rămâne din juneţile noastre pe măsură ce anii se adaugă şi mai şi evoluăm, chiar dacă am spus că nu ne schimbăm funda­mental, adică a rămas sentimentul pe care acolo l-am căpătat că am apărut în literatura română, ca grupare, ca generaţie literară, ca orientare intelec­tuală într-un moment important.