soma de fracao com base diferente buy soma online no prescription soma intimates northbrook il

tramadol cause loss of appetite tramadol 50 mg can i take tramadol if i have high blood pressure

mixing vyvanse klonopin generic klonopin mirtazapine klonopin

can u rail xanax buy xanax overdose xanax amount

recreational xanax and weed generic xanax xanax effect on bodybuilding

highest dose valium valium drug do you have to be prescribed valium

valium london buy valium online best way to take 10mg valium

order soma Massachusetts buy soma cálculo soma de bases

valium e cocaina buy valium online increase valium effects

can i give my dog tramadol and prednisone together buy tramadol online cod diazepam en tramadol samen

CULTURA MASS-MEDIA

EUSEBIU ŞTEFĂNESCU: „Doar prin poezie te poţi conecta la Cosmos!“

March 10th, 2009, com Comenteaza

Din iarmarocul vieţii, Eusebiu Ştefănescu păstrează doar povestea din poveste. Istoriile sale întârziate în tâlc, amintiri trăite, visate, dăruite, devin pentru cei care le ascultă, clipe de sărbătoare. Eusebiu Ştefănescu poartă în fiinţa sa energii narcotizate în întunericul sălii de spectacol, surâsul împăcat al dragului de prieteni, forţa clocotitoare a seducţiei prin poezia rostită. Este, totuşi, un melancolic senin. Am avut bucuria de a mă afla în câmpul său magnetic, alături de prieteni comuni. Am auzit oameni serioşi, credibili, în toată firea, rugându-l alintat : „Hai, Sebi, te rog, spune Rică fante de Obor!“, sau tânguindu-se: „Hai, Sebi, spune-mi şi mie o poveste…!“

Mai mult, observ de peste zece ani că la sărbătorile culturale, concentrate în final la o masă într-un restaurant, admiratorii săi i se adresează abrupt, cunoscându-i repertoriul: „Spune poezia aia cu calul!“, „Dar spune-o şi pe aia cu prefixul lui Dumnezeu!“ Iar Sebi nu îi poate refuza şi, cu generozitatea sa de aristocrat, îşi trimite poveştile şi poemele spre inimile noastre. Uneori, simţi că rostirile sale îţi toarnă vin în sânge. Scriind despre Eusebiu Ştefănescu, ispita de cuvinte devine flămândă, de aceea m-am alăturat celor care cred că acest om reprezintă o lume în sine, numită chiar Eusebia. E singura formă în care pot reduce ce aş vrea să spun, la un singur cuvânt. Dialogul de faţă s-a purtat într-un loc care îi prieşte, La Universitari. Astfel, la restaurantul Casei Universitarilor, poveştile lui Eusebiu, topite în carminul unui bitter creativ, au dat zgomotul de fond mai încet.



– Dragă Eusebiu Ştefănescu, spune-mi cum este cu primii paşi făcuţi pe scenă? Sunt aceiaşi cu primii paşi care lasă urme?

– Debutul înseamnă, de obicei, numai atât: primii paşi într-o carieră, fie ea artistică sau ştiinţifică. Debutul, în concepţia mea, înseamnă, într-adevăr, primii paşi care lasă urme. Altminteri, poţi să faci nişte paşi oarecare, care să nu însemne nimic, pentru nimeni… Asta duce la ideea că pentru a te rata, trebuie să ai ce să ratezi. Cred că dacă vorbim despre marii rataţi ai lumii, sunt tot atât de puţini ca şi geniile. Orice ratat trebuie să dovedească întâi faptul că are potenţial. Gheorghe Pituţ povestea că a adormit cândva într-o poiană, dintr-o pădure, şi când s-a trezit, se privea ochi în ochi cu o căprioară… Şi că din clipa aceea a devenit poet.

– Care a fost prima ta apropiere de lumea teatrului, cum şi când s-a decis în stele că vei fi actor? Tu cu ce căprioară te-ai privit în ochi?

– Dacă mergem până departe, adică până în copilăria mea, a fost la o masă de spiritism. Pe atunci stăteam la Câmpina, bunica mea vorbea din când în când cu fiul ei care murise la 16 ani, în acelaşi fel în care Hasdeu vorbea cu fiica lui, Iulia. Datorită bunicii mele, am avut din când în când contact cu o lume, posibil fictivă, o lume care poate există doar în noi şi într-un contact cosmic… Ceva există, pentru că o energie absolut ciudată se făcea simţită în acel medium…

– Aveai voie să asişti la acele ritualuri?

– Ei, eram un copil, eram şi eu pe acolo… Să-ţi fac o mărturisire: tatăl meu nu era de acord cu lucrurile astea, el era un tip prag?matic, cel puţin prin formaţia lui de in?gi?ner şi om de ştiinţă. Avea însă o înclina?ţie către creaţie, era şi inventator… La una dintre şedinţele de spiritism, a fost che?mat Eminescu, pentru că mama mea, care are 87 de ani, s-a născut pe 15 ianuarie. Ma?ma mi-a transmis această obsesie pentru Eminescu. Prima întâlnire cu Emi?nescu a fost atunci, la acea masă, când mama l-a în?trebat ce va face copilul ei în viaţă. Eu scriam poezie, deşi aveam doar vreo opt ani. Eminescu ar fi răspuns simplu: „actor“. Nici nu ştiam ce înseamnă, mi se părea un cuvânt arhaic. Atunci se spunea „artist emerit“ sau „artist al poporului“. Apoi a revenit termenul de actor. Ei bine, am fost nevoit să mă gândesc din clipa aceea, cu seriozitate, la faptul că poate sunt predestinat să devin actor. Nu ştiam dacă voi pleca pe drumul favorabil mie… Dar nu regret nimic din ceea ce mi s-a întâmplat, actor fiind.

– Privind spre trecut, ai spune că ai avut noroc? A fost actoria o chestiune de destin?

– N-am avut piedici majore, dar nu poţi niciodată, indiferent ce faci într-un domeniu sau altul al artei, să fii mulţumit. Dacă ai atins perspectiva înseamnă că ea a fost foarte aproape de tine, într-o zonă a comodităţii. Dar am avut, din când în când, mari satisfacţii. Cele mai mari au fost tot în legătură cu poezia. Pentru că, vezi, această atingere iniţială, pe care am avut-o atunci, la opt ani, am pus-o deoparte o perioadă lungă, când am încercat să mă concentrez în zona ludicului, în sensul de joc. Se spune că jocul stă la baza culturii lumii. Mai departe, sunt şi alte teorii, Pessoa spune că poetul este un simulant, adică pentru a putea vorbi despre adevărul universal, adevărul lumii, el îşi pune măşti personale.

– Cum vezi apropierea indicibilă, puternică şi, atunci când se produce, iremediabilă între poet şi actor?

– Cel puţin în destinul meu, legătura între poezie şi actorie este foarte puternică. Atunci când am început să mă întâlnesc cu publicul care se contaminează cu poezie, am fost foarte fericit. Eu sunt partizanul oralităţii. Am avut această discuţie şi cu Nichita Stănescu, care la rândul lui descindea, zic eu, din acea stirpe rară de aezi… Nu întâmplător el dicta poezie, se cutremura de încremenirea cuvântului pe hârtie… Cum spuneam, am avut în viaţa mea de actor, de câteva ori, mari bucurii. Acestea mi-au răsplătit mie orice efort, orice jertfă aş fi făcut… Sigur că uneori e praf şi pulbere viaţa noastră personală, vorba lui Nichita… Dar toată această jertfă merită să fie trăită, suferită, pentru câteva clipe extraordinare când intri într-o comuniune subtilă cu publicul, când simţi că nu eşti singur, că altcineva simte la fel ca tine în acea se?cundă, că oamenii pot fi la fel de emo?ţionaţi ca şi tine atunci când simt acea atingere a poeziei! Se întâmplă o taină trăită îm?preună. Satisfacţia e imensă, te topeşti în trăire, nici nu se poate exprima. Când se întâmplă parcă te conectezi la Cosmos, la ceva esenţial…

– Care sunt datele speciale necesare unui actor pentru a fi capabil de un asemenea transfer energetic şi emoţional?

– Eu nu ştiu ce am în plus. Dar ceea ce mă duce pe mine în acea stare, e faptul că încerc de fiecare dată să recreez poezia. Am avut revelaţia în legătură cu Eminescu, prin Nichita. Într-o iarnă, pe 15 ianuarie, m-am întâlnit din întâmplare cu Nichita în faţa Atheneului Român. Avea piciorul în ghips. Şi mi-a spus: „Am venit să pun o floare la statuia lui Mişu, pentru că e ziua lui.“ Ningea peste statuia lui Eminescu şi atunci Nichita mi-a dat titlul spectacolului pe care eu îl pregăteam pentru ziua lui, pe 31 martie. „Frunză verde de albastru“. Spectacolul urma să se joace la Ploieşti, iar Nichita vroia să intre pe scenă… Mi-a spus: „Am să intru şi eu în lumina voastră pe scenă, să vă zgândăr!“ Ei, şi atunci, la statuia lui Eminescu, s-a întors şi mi-a zis: „pentru că ţi-am dat nume la spectacol, trebuie să faci cu mine câţiva paşi, să îţi arăt unde a scris Mişu, Kamadeva.“ M-a dus undeva, era un fel de scuar, iar peste gard se vedea o casă roşcată, cu prispă. Zice: „Vezi, aici, în prispa asta, a scris Mişu, Kamadeva. Ţii cu mine, Kamadeva?“ Eu nu ştiam dacă ştiu atât de bine Kamadeva încât să merg cu el în această ambiţie. Dar am ştiut-o şi am recitat-o împreună. El spunea două versuri, eu altele două, până am ajuns la „cu săgeata-i otrăvită, a venit ca să mă certe“ iar eu am închis: „fiul cerului albastru şi-al iluziei deşerte“ … A fost uluitor pentru mine că am ţinut cu el poemul până la capăt, fără să mă încurc, era ca un dicteu divin, eu nu ştiu de unde am ştiut-o… Parcă recream versurile, rima… Dumnezeu m-a ajutat. Apoi, Nichita m-a întrebat dacă l-am văzut în prispă pe Mişu. Şi eu m-am întors şi l-am văzut… Adică Nichita îmi inoculase o vedenie, cu forţa lui. Aceasta a fost a doua mea întâlnire cu Eminescu. Prima a fost acea şedinţă de spiritism, despre care poate nici n-am voie să vorbesc… Dar am trăit-o.

– Cum ai făcut selecţia repertoriului tău din poezia românească, atât de amplu, atât de percutant şi răzbunător?

– Nu am selectat prin criterii axiologice. Este o selecţie afectivă, în sensul acelei memorii în care se aşază ceea ce îţi place. În memoria mea s-au aşezat câteodată, instantaneu, un vers, o imagine… La început nu am reţinut un poem în integralitatea lui, cred că la început am reţinut poemul prin imagini, prin viziuni… Eu reţin prin emoţie.

– Dar nu reciţi doar din Eminescu şi Nichita. Urmează Bacovia, Barbu, Blaga… Dan Laurenţiu, Pituţ…

– Ajungem la Cezar Ivănescu, Sorescu… Toţi poeţii care lasă urme, plus poeţii din literatura lumii, pe care îi porţi în tine şi trebuie să faci cumva să se întâlnească.

– Miron Radu Paraschivescu. E emblematic felul în care tu reciţi Rică, fante de obor…

– Ha! Ha! Ha! Odată eram la un restaurant din Ploieşti, oraşul în care mi-am petrecut poate cea mai frumoasă parte a carierei mele… Mă aflam în compania unor autorităţi locale, şefii poliţiei, oameni foarte puternici, care erau şi admiratori de teatru. Am plecat la un moment dat de la masă ca să mă duc la toaletă. Trebuia să trec printr-un salon care era ticsit de ţigani. Printre ei era şi un fel de prieten al meu, un oarecare Berghiu, avea şi sânge boieresc şi ţigănesc… Mă plăcea pe mine, venea la spectacole… Ei, şi în clipa aceea era bătut, era plin de sânge. Am intervenit în apărarea lui şi am încercat să aplanez acel conflict. Intervenţia mea nu a fost primită cu ochi buni şi în momentul când am intrat în toaleta restaurantului, au venit doi dintre ei, m-au ameninţat, au scos cuţitele… Atunci femeia de serviciu, care era tot ţigancă, îi ştia, a ridicat una din ustensilele ei către atacatorii mei, ţipând: „Băăă, nemernicilor, e domnu’ Eusebiu care a spus la Sala Sporturilor despre Rică, fante de Obor! Derbedeilor, e de-al nostru!“… Mi se păruse că am trecut pe lângă moarte. M-am întors în separeul meu cu poliţişti şi n-am spus nimic din ce se întâmplase. De atunci, toţi ţiganii din Ploieşti m-au respectat. Mă apropii cu mare emoţie de acest univers pe care ni-l propune Miron Radu Paraschivescu. Cel mai grozav este să recit acest poem cu lăutari…

– Ai avut şi norocul, destinul de a avea întâlniri memorabile, de a lega prietenii fantastice cu mari scriitori… Pe care ai ştiut să le trăieşti, să le fructifici…

– În perioada debutului meu la Timişoara, m-am întâlnit cu Anghel Dumbrăveanu, cu Sorin Titel… Atunci şi acolo am pus în scenă primul spectacol de poezie. A fost proba de foc a spectacolului, întâlnirea cu Aron Cotruş şi cu Ştefan Aug. Doinaş. Au fost mulţi intelectuali la întâlnirea aceea, când eu am susţinut ideea spectacolului de poezie. Se întâmpla în 1968.

– Sunt mai bine de 40 de ani. Din ce poeţi ai recitat atunci?

– Eminescu, Barbu, Bacovia, Blaga… Începeam spectacolul cu un poem senzaţional al lui Doinaş, un fel de definiţie a stării poetice… Uite cum era: „se scalpează un cântec gol, pe-un taler de-aramă,/omorâtă în pântec, clipa de har, se destramă,/ard preasfinte odoare, scuipă tămâie sihaştrii,/rana cerului doare, suptă de greieri albaştri…/idoli copţi din nimica, umblă şi pipăie frica…“  Dar Doinaş s-a opus. Şi ajunsesem eu, tânăr actor care copitărisem bezmetic prin cultura lumii, să am argumente în faţa lui Doi?naş care credea că prin patosul rostirii se îngustează universul poetic. Spunea că un cuvânt scris are mult mai multe conotaţii decât se pot desprinde din rostire… Eu în genunchi pe covor, îmi susţineam ideile, el în picioare, mă contrazicea… Atunci Ovidiu Cotruş m-a susţinut. I-a convins pe toţi că e necesar ca spectacolul să aibă loc. A fost un moment de mare tensiune între spirite.

– Eşti unul dintre partizanii greu de combătut, în ceea ce priveşte oralitatea poeziei…

– Cuvântul rostit, cuvântul care bate aerul, pătrunde mai cald în sufletul celui care îl primeşte. Şi pentru că vorbeai de întâlnirile mele, acolo, la Timişoara, au început. Apoi am plecat ca să mă apropii de familia mea, dar am rămas cu nostalgia acestui oraş care musteşte de spiritualitate… M-am întors la Bucureşti, cu gândul la Ploieşti. Ovidiu Cotruş m-a trimis cu un fel de paşaport către Petrache Ţuţea, făcuseră puşcărie împreună. Mesajul era că trebuie să stau puţin şi sub aripa lui, să mă apropie de partea esenţială a culturii. L-am căutat şi l-am recunoscut. Îl mai văzusem în 1965, la cofetăria Albina… M-am împrietenit apoi cu Dan Laurenţiu, prietenie care a durat până la moartea lui. Mă duceam la el şi la 3-4 dimineaţa dacă mă chema… Dar el nu ştia cât e ceasul… Mă chema la ore aberante şi eu simţeam nevoia să mă duc, ca şi când era un fel de datorie a mea…

– Probabil că ai tu un cult al prieteniei…

– Da, am. Dar Dumnezeu a avut grijă să îmi alimenteze acest cult. Faţă de prietenii mei care au murit, eu am rămas dator. Şi faţă de Dan Laurenţiu, pentru că nu am fost lângă el în ultimele clipe. El mi-a arătat mie mai multă prietenie în timpul vieţii decât i-am arătat eu. Dar eu nu m-am putut revanşa, pentru că el a murit. Şi faţă de Nichita… Nici nu m-am dus la ultima lui aniversare, pe 31 martie, pentru că era atâta lume acolo, zarvă, nebunie, încât eu m-am urcat în trenul de Ploieşti şi am plecat. Deşi puteam să rămân. Dacă vrei să facem o ierarhie a cultului prieteniei, Nichita îl avea deasupra tuturor, fără discuţie… Pentru că el îşi recrea prietenii, îi înfrumuseţa, îi făcea geniali pe toţi din jurul lui… Lua oameni simpli şi îi poleia. El nu s-ar fi putut simţi dator, pentru că a avut grijă în timpul vieţii lui să facă tuturor nişte daruri incomensurabile. Putea să îţi dăruiască o monedă. Un ceas, o icoană, un tablou de o valoare uluitoare, fără să te cunoască prea bine. Astfel s-a imortalizat prin daruri. Urme, semne de la Nichita…

– Cred că te simţi bine în propria-ţi fiinţă, oriunde ai fi, în jurul tău este mereu armonie…

– Nu creez tensiuni. Întotdeauna încerc ca şi contradicţia să o aşez în lumina umorului. Orice dispută are hazul ei până la urmă. Umorul se naşte din contradicţie, din lupta între aparenţă şi esenţă. Să revin, într-o seară am făcut cu mâna unui taxi. A oprit o maşină. Şoferul mi-a deschis portiera, am urcat în faţă. În spate, era Fănuş. „Ai băut un whisky?“, m-a întrebat. „Nu!“, i-am răspuns. „Atunci, hai să bem un whisky!“ La masă mi-a dat să scriu o hârtie. După vreo lună, mi-a telefonat cineva de la secretariatul teatrului Naţional, să duc cartea de muncă… Atunci când m-am dus să iau cartea de muncă de la Teatrul Mic, am avut un sentiment de jenă, nu anunţasem pe nimeni că plec şi nici nu am crezut că cererea respectivă înseamnă transferul meu. Nu îi povestisem nici soţiei mele. Mitică Popescu bineînţeles că s-a supărat, ca şi Gilda Teodorescu, erau prietenii mei apropiaţi. Leopoldina Bălănuţă, când devenise directoare, a vrut să mă întorc. I-am spus că voi părea neserios, să îmi dea timp de gândire… S-a întâmplat o chestiune de destin, după o săptămână, a aflat şi doamna Bălănuţă că postul meu se evaporase rapid. N-am forţat destinul, aşa s-a întâmplat. Nu am să îmi reproşez nimic, nu am trădat pe nimeni, dimpotrivă, suntem prieteni în continuare.

– Există o vocaţie a pedagogiei în teatru? E limpede că nu este suficient să fii actor bun ca să poţi transmite meseria…

– Nici nu trebuie neapărat să fii actor bun ca să fii profesor bun. Da, îţi trebuie vocaţie, pentru că pedagogia, practicată la nivelul cel mai înalt, este o artă. E vorba despre transferul sufletesc între profesor şi elev. Şi eu mă descopăr, prin studenţii mei. Şi asta nu e un loc comun, e chiar o ţintă a vieţii noastre care se confundă adesea cu cariera noastră. E aproape tragic să ajungi spre sfârşitul vieţii, fără să te cunoşti. Dacă ţi-ai propus această ţintă, această zbatere şi nu ai reuşit, e grav.

– Este extraordinar că poţi crede într-atât în forţa poeziei. Mai cu seamă că te adresezi unui public eterogen, publicul obişnuit, acelui public pe care multe televiziuni şi publicaţii îl cred imbecil, retardat, şi de aceea îi oferă produse pe măsură. Prin spectacolele tale de poezie nu te adresezi unor oameni a căror meserie sau preocupare este literatura…

– Spun cinstit că atunci când sunt în sală literaţi, academicieni sau colegi de-ai mei, sunt foarte emoţionat şi parcă nici nu am atâta forţă de contaminare. Vorbim, totuşi, despre un fel de magie, nu pot să o practic cu profesionişti. Eu mă simt bine când în sală sunt oameni simpli, cu ei intru mult mai bine în rezonanţă, atunci eu îi conduc… Dacă sunt poeţi în sală, e foarte greu pentru mine, îţi dai seama, au o rezistenţă…! S-ar putea să fie chiar refractari. Ei simt poezia prin toată fiinţa lor, au poezia în interior, eu trebuie să îi scot din carapacea lor de poeţi! Ştiu însă, că doar prin poezie te poţi conecta la Cosmos.

foto Agerpres şi arhiva

Taguri:

Comenteaza