Andreea Dumitrescu, psiholog:

„Suicid, suicid asistat, euthanasie activă. Toate aceste concepte au un singur punct comun major: moartea. întrebarea care se pune şi la care încercăm să răspundem este «de ce un om îşi poate dori sa moara?» Cel mai simplu răspuns este «fiindcă nu mai poate». Nu mai poate îndura suferinţa fizică, psihică, morală, propria degradare biologică, psihologică şi socială. Kubler-Ross a fost unul dintre primii psihiatri care a încercat să descrie etapele adaptării psihologice la moarte a pacienţilor diagnosticaţi cu boli letale. Acestea sunt următoarele: negarea şi izo­larea, furia, acceptarea parţială sau «târ­guiala», depresia şi, în final, acceptarea. Aceste etape nu se succed întotdeauna la fel şi unele dintre ele pot să nu apară în mintea şi sufletul pacientului. Cu toate acestea, faza care ne interesează pe noi este acceptarea. Acceptarea faptului că ai o boală terminală, că mai devreme sau mai târziu vei muri conduce la întrebarea pe care cel în cauză şi-o pune în mod inevitabil: cum voi muri? După tratamente îndelungate, care durează ani de zile, unele dintre ele extrem de dureroase, care induc stări insuportabile pacientului, acesta ajunge într-un moment în care spune nu mai pot. S-a împăcat cu ideea morţii şi doreşte să pună capăt suferinţei sale şi a celor apropiaţi lui. Practic, el rea­lizează că nu mai are de ce să sufere şi atunci îşi doreşte moartea. în momentul dinaintea sfârşitului, pacientului nu îi mai este frică de moarte, aceasta fiind pentru el o uşurare. Aici intervine problema celor trei concepte: suicid – nu toţi au puterea psihică sau chiar fizică (vezi, de pildă, cazul unui tetraplegic); suicid asistat – este moartea sigură cea mai puţin dureroasă, unde liberul arbitru funcţionează, cel în cauză putându-se răzgândi şi, în sfârşit, euthanasia activă – pentru cei care nu au curajul sau nu pot din motive fizice ori consideră suicidul un păcat. Cert este, fiecare îşi doreşte o moarte cât mai decentă şi, dacă se poate, cu cât mai puţină suferinţă fizică, psihică sau durere sufletească, dorinţe pe care, cu ajutorul euthanasiei sau suicidului asistat, şi le poate îndeplini.”

Dr. Dana Sîrbu, medic medicină legală:

„Eu cred că omul a primit odată cu viaţa şi libertatea de a alege şi mai cred că, pus într-o situaţie fără scăpare, care-1 împiedică să-şi manifeste condiţia umană, dă dovadă de curaj şi adâncă înţelegere prin asumarea deciziei de a muri demn. Chiar dacă, din punctul de vedere al le­gislaţiei penale, fapta medicului care ar accepta să participe la sinuciderea asistată este culpabilă, nu poate fi ignorată dilema covârşitoare în care s-ar afla, spre exem­plu, medicul curant al unui bolnav ale cărui suferinţe nu pot fi alinate cu mijloacele terapeutice existente la acel moment. Din punctul meu de vedere este prea facilă respingerea categorică a aspec­tului (în fond profund umanitar şi responsabil!) în care medicul acceptă să-1 asiste pe pacient, conştient fiind că acesta este singurul mod în care-i poate uşura suferinţele. Iar în cazul în care legea penală ar permite euthanasia – desigur, în situaţii riguros stabilite – consider că decizia de a asista un astfel de bolnav depinde în exclusivitate de convingerile intime etice, morale şi religioase ale fiecărui medic.”

Elena Spătaru, judecător:

„începând cu dreptul intern roman şi sfârşind cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, vom constata că dreptul la viaţă al fiecărei persoane este protejat, consacrându-se astfel una dintre valorile fundamentale ale fiinţei umane, în jurisprudenţa Curţii Europene s-a invocat euthanasia ca o cauză de exone­rare a răspunderii penale, interesant fiind răspunsul Curţii în această materie. Astfel, în cauza Pretty versus Marea Britanie (nr. 2346/29 aprilie 2002) s-a argumentat că este justificat refuzul autorităţilor britanice de a-şi da acordul ca soţul unei bolnave incurabile să o ajute să-şi curme viaţa, aceasta neputându-se sinucide. Curtea a considerat că nu poate fi protejat decât dreptul la viaţă, nefiind recunoscut şi un «drept de a muri, fie cu ajutorul unui terţ, fie al unei autorităţi publice». Revenind la modul de tratare al euthanasiei în dreptul penal roman – ca, de altfel, şi în al marii majorităţi a statelor democrate – trebuie spus că din toate tim­purile şi în toate orânduirile sociale, fapta persoanei care ucide cu intenţie o altă per­soană a fost şi este incriminată ca infracţiune de omor. Consimţământul pacientului sau chiar cererea expresă a acestuia de a fi ucis nu înlătură deci vinovăţia autorului, putând constitui – în adevăratele cazuri de euthanasie – numai o cauză de atenuare a răspunderii penale şi nu de înlăturare a acesteia. Aşadar, legea penală nu incriminează ca infracţi­une sinuciderea, ca alegere a unui individ de a-şi curma viaţa (aceasta fiind o autolezare care nu implică un conflict juridic), dar nici nu protejează euthanasia, care, în sine, reprezintă o încălcare a drep­tului la viaţă, ca atribut inalienabil al omului, viaţa fiind un bun înnăscut, care constituie o valoare social-umană de care nu se poate dispune prin consimţământ.”

Dr. Marius Dumitru, medic medicină generală:

„Privind lucrurile «la rece», trebuie să precizăm că, în cazul euthanasiei, acţiunea medicului determină momentul şi modul în care pacientul va muri; tratamentul ales va fi cauza morţii, care va fi complet diferită de cauza morţii naturale. Astfel, prin euthanasie, moartea devine o acţiune umana mai mult sau mai puţin justificată, în faţa unui bolnav lucid, cu dis­cernământul neafectat de boală şi care solicită medicului scurtarea suferinţei în condiţiile în care nu mai există nici o posi­bilitate de tratament, asistăm la con­tradicţii între: • dreptul pacientului de a muri demn şi în cunoştinţă de cauză, de a dispme de propriul corp si de propria viaţă; • posibilitatea apariţiei erorii me­dicale, umane sau tehnologice, care pune diagnosticul de afecţiune netratabilă sau terminală; • măsura de a scurta suferinţa prin euthanasia activă versus gestul de a lua viaţa unui om, indiferent de vârstă, sex şi rasă, gest catalogat ca omucidere; • limita eficienţei unui tratament, depen­denţa de pacient şi boală, obligă medicul să asigure măsurile care să nu reprezinte o povară pentru pacient, reţinându-1 de la acte medicale «eroice»; • atitudinea de refuz a tratamentului de către bolnav este dependentă de gradul de înţelegere şi informare al pacientului cu privire la boală. Există posibilitatea ca in faţa unui bolnav inconştient sau comatos, precum şi al nou-născuţilor polimalformaţi, medi­cul să decidă întreruperea tratamentului, luând act de constantele fizice ale bolnavu­lui şi de consimţământul din partea familiei (non-tratament selectiv). Intervin, de ase­menea, considerente economice din partea spitalelor, care aleg să nu mai asigure în­grijire acestor categorii de pacienţi, în con­textul costurilor tot mai ridicate ale asis­tenţei medicale moderne. De asemenea, pot fi extrem de periculoase – istoria de­monstrând cu prisosinţă acest lucru – ca­zurile în care politicul s-a implicat în actul medical, medicul devenind astfel parti­cipant activ la «eliminarea» bolnavilor eti­chetaţi ca fiind netratabili, neproductivi sau costisitori (a se vedea genocidul naţio- nal-socialismului german sau cel exercitat de regimurile totalitare comuniste).” ■

Unii «euthanasiabili» se răzgândeau!