Euthanasia

Am cunoscut; în anul 1990, un om aflat în ultimele zile ale existenţei. Un can­cer galopant; asemenea unui vierme nemilos şi neadormit, rodea neobosit zi şi noapte, pentru a-i curma fragilul fir al vieţii. De fapt, el nu mai era de mult un om în adevăratul sens al cuvântului, ci un morman grotesc de came putrezind de vie. Boala îl dezumanizase complet, morfina nu-şi mai făcea efectul. Privindu-I, nu vedeam decât un perisabil monument al durerii. Din când în când reuşea să-şi adune bruma de viaţă care mai palpita în el şi, cu un efort suprem, urla lung, animalic, implorând moartea să vină mai repede. Atunci m-am întrebat pen­tru prima oară de ce – dacă unul dintre principiile fundamentale ale democraţiei spune că e dreptul fiecăruia să decidă ce face cu viaţa lui, atâta timp cât nu afectează altă persoană – omului aceluia nu-i poate grăbi nimeni încetarea unor chinuri cumplite? Pentru că, fără îndoială, moartea ar fi fost pentru el o adevărată izbăvire.

Conceptul de euthanasie a fost elabo­rat încă din secolul al XVII-lea şi vrea să însemne, potrivit etimologiei cuvântului iniţial evtanasia – care vine de pe filieră greacă – moarte bună, moarte lenta sau moarte uşoara. în definiţia înscrisă in Declaraţia Drepturilor Omului se pre­cizează că euthanasia „…este o acţiune sau o omisiune care, prin natura şi mijloacele sale specifice, duce la curmarea vieţii unui om din milă” (în sensul în care respectivul nu mai poate suporta durerea fizică şi atunci medicul sau o altă persoană se gândeşte să-şi manifeste iubirea faţă de aproapele prin curmarea vieţii acestuia). Definiţia din Dicţionarul de psihologie, apărut sub îngri­jirea Ursulei Şchiopu la editura Babei, în anul 1997, este şi mai succintă: „Euthanasie (engl. euthanasia, fr. euthanasie, germ. Euthanasie) = Teorie ce preconizează provocarea morţii fără durere bolnavilor incurabili, pentru a-i feri de suferinţe prelungite (etimologic «moarte bună»)”. Dincolo însă de aparenta simplitate a acestor definiţii, euthanasia cuprinde extrem de multe aspecte, incluzând raţionamente şi argu­mente medicale, religioase, psihologice, morale, filosofice, de criminologie ş.a.

„Personalul unui spital din New Orleans a discutat, la trei zile după ce oraşul a fost inundat ca urmare a uraga­nului Katrina, despre euthanasierea pacienţilor care nu ar fi supravieţuit aces­tei catastrofe” – relata, la vremea respec­tivă, o ştire venită pe fluxul CNN. Se pare că procurorul general din Louisiana încă mai investighează acuzaţiile aduse de un medic şi de o asistentă-şefă de la Me­morial Medical Center, care susţin că au fost comise astfel de acte, deşi nu au asis­tat personal la ele. Autorităţile judiciare au dispus autopsierea a 45 de cadavre preluate de la acest spital după trecerea uraganului. Medicul Bryant King, care, între timp, nu mai lucrează acolo, a pre­cizat că „majoritatea oamenilor ştiu că acolo s-a întâmplat ceva care nu ar fi tre­buit să se întâmple”, iar Fran Butler, asis­tentă şefă la Memorial Medical Center, a declarat că un medic a abordat-o la un moment dat şi au discutat despre posibi­litatea de a-i adormi pe pacienţi, astfel încât aceştia să nu se mai trezească. Butler a precizat însă că acelaşi medic a spus imediat că el nu ar face niciodată aşa ceva. Dar, să vedem exact care era situaţia din acele momente: când digurile care protejau oraşul New Orleans au cedat, provocând inundaţiile devasta­toare din septembrie, la acest spital erau internate 312 persoane, majoritatea aflate în stare critică. Oficiali din cadrul insti­tuţiei au declarat că 11 pacienţi au murit înainte de uragan, cadavrele acestora fiind depuse la morga spitalului. „Con­diţiile se înrăutăţeau din ce în ce mai mult şi nimeni nu ştia dacă şi când vor veni echipajele de salvare. Personalul medical era obligat să lucreze în condiţii deosebit de dificile şi, din cauză că nu mai era curent electric, nu puteau oferi decât tratamente de prim-ajutor. Evacuarea pacienţilor s-a făcut sporadic, cu ajutorul elicopterelor sau al avioanelor”, explicau ulterior sursele spitaliceşti citate de CNN, condiţiile care i-ar fi făcut pe medicii principalului spital din New Orleans să evoce varianta euthanasierii.

Vă mai amintiţi de Terri Schiavo ? Era o fiinţă umană, ca dumneavoastră sau ca mine, care a trăit în Pinellas Park, un mic orăşel din Florida (SUA). Impropriu spus a trăit, fiindcă în ultimii 15 ani s-a aflat în comă profundă. Era menţinută în viaţă în mod artificial. Adică, practic, ea trăia într-o stare vegetativă. Dar, cu toate aces­tea, era permanent înconjurată de dra­gostea părinţilor săi, precum şi de a celor care au cunoscut-o de pe vremea când era sănătoasă. Pe la jumătatea lunii martie a anului trecut, soţul său – care se conso­lase de mult timp cu drama soţiei şi trăia cu o altă femeie, căreia îi făcuse şi doi copii – a hotărât că acea care i-a fost tovarăşă de viaţă a devenit o povară mult prea grea şi a cerut, prin intermediul avo­catului său, ca ea să fie decuplată de la sursele care o menţineau în viaţă. Motivând că aceasta ar fi fost dorinţa ei, exprimată într-o discuţie avută cu ani în urmă. Acesta poate fi adevărul, sau poate că era numai o poveste menită să acopere nerăbdarea lui de a încasa poliţa asi­gurării sale de viaţă. Cert este că Terri nu avea cum să se apere. Nu cred că ne vom putea vreodată imagina drama mamei sale, care nu-şi mai dorea altceva pe lume decât să-şi îngrijească fata până la sfârşit. N-a fost să fie aşa, pentru că doctorii au lăsat-o să moară în spitalul lor, pentru a respecta hotărârea judecătorului de a o decupla de la tubul care o hrănea. Acum Terri a rămas doar o amintire frumoasă pentru cei care au cunoscut-o, iar povestea ei a făcut înconjurul întregii lumi, devenind, fără îndoială, cel mai mediatizat caz de euthanasie al anului 2005. Ar mai fi o singură întrebare, dar aceasta, desigur, este retorică: Terri avea sau nu cunoştinţă de sine sau se afla numai într-un blocaj cerebral, în sensul ca vedea tot ce se întâmpla, auzea, înţelegea (poate chiar mai mult decât putea reda traseul electroence­falogramei!) dar nu pitea comunica deloc cu cei din jur?

Fiind o chestiune care preocupă în mare măsură societatea contemporană, am considerat că demersul nostru jurnalis­tic poate fi sprijinit de opiniile unor per­soane competente şi avizate asupra acestui subiect extrem de delicat.

Prea-Sfinţitul Ciprian Câmpineanul, Episcop-Vicar Patriarhal, mem­bru al Comisiei Naţionale de Bioetică:

„Biserica Ortodoxă Română respinge categoric idooa de outhanasio!”

„Euthanasia este una dintre pro­blemele de bioetică de care este preocu­pată societatea contemporană şi, implicit, Biserica Ortodoxă Română. Respingerea ei categorică de către noi trebuie înţeleasă în cel mai autentic sens creştin, adică prin prisma adevărului că rostul vieţii omului pe pământ – de la naştere şi până la sfâr­şitul vieţii sale biologice – este realizarea mântuirii, adică pregătirea căii de intrare în împărăţia lui Dumnezeu. Nimeni din­tre cei care împărtăşesc credinţa descope­rită nouă de Mântuitorul Hristos nu poate să accepte o asemenea imixtiune în viaţa omului, cu toate că există persoane care nu mai suportă suferinţa şi eşti tentat, la un moment dat, ca semen al lor, să le dai dreptate, să-i crezi că nu mai pot îndura atâta chin. Ei, bine, tocmai atunci noi tre­buie să găsim puterea de a-i mângâia, de a-i lumina pe aceştia întru înţelegerea principiilor creştine şi a rostului suferinţei în viaţa umană. Pentru că suferinţa – chiar dacă o să vi se pară o absurditate! – nu este lipsită de sens, ea are un anumit rost. Ştim aceasta din cel mai înalt exemplu: cel al Mântuitorului Hristos, Care a venit pe pământ să izbăvească neamul omenesc. Omul trebuie lăsat să-şi stingă viaţa în mod natural; nu este nici moral, nici îngăduit ca să-i grăbească cineva sfârşitul, chiar dacă muribundul cere acest lucru, pentru că sfârşitul vieţii biologice nu înseamnă sfârşitul persoanei umane, ci continuarea existenţei sale într-o altă dimensiune, a veşniciei. Şi chiar dacă trăim într-o lume secularizată, în care oamenii nu numai că s-au înmulţit foarte mult, dar au devenit hedonişti şi utili­tarişti, noi rămânem în hotarele gândirii creştine şi ne vom opune cu toate puterile acestei tendinţe de propagare a unor idei străine de credinţa şi de morala poporului român. Iată de ce afirmăm categoric că, sub nici o formă, nici din punct de vedere medical, nici religios-moral, euthanasia nu poate şi nu trebuie să fie acceptată.”

Andreea Dumitrescu, psiholog:

„Suicid, suicid asistat, euthanasie activă. Toate aceste concepte au un singur punct comun major: moartea. întrebarea care se pune şi la care încercăm să răspundem este «de ce un om îşi poate dori sa moara?» Cel mai simplu răspuns este «fiindcă nu mai poate». Nu mai poate îndura suferinţa fizică, psihică, morală, propria degradare biologică, psihologică şi socială. Kubler-Ross a fost unul dintre primii psihiatri care a încercat să descrie etapele adaptării psihologice la moarte a pacienţilor diagnosticaţi cu boli letale. Acestea sunt următoarele: negarea şi izo­larea, furia, acceptarea parţială sau «târ­guiala», depresia şi, în final, acceptarea. Aceste etape nu se succed întotdeauna la fel şi unele dintre ele pot să nu apară în mintea şi sufletul pacientului. Cu toate acestea, faza care ne interesează pe noi este acceptarea. Acceptarea faptului că ai o boală terminală, că mai devreme sau mai târziu vei muri conduce la întrebarea pe care cel în cauză şi-o pune în mod inevitabil: cum voi muri? După tratamente îndelungate, care durează ani de zile, unele dintre ele extrem de dureroase, care induc stări insuportabile pacientului, acesta ajunge într-un moment în care spune nu mai pot. S-a împăcat cu ideea morţii şi doreşte să pună capăt suferinţei sale şi a celor apropiaţi lui. Practic, el rea­lizează că nu mai are de ce să sufere şi atunci îşi doreşte moartea. în momentul dinaintea sfârşitului, pacientului nu îi mai este frică de moarte, aceasta fiind pentru el o uşurare. Aici intervine problema celor trei concepte: suicid – nu toţi au puterea psihică sau chiar fizică (vezi, de pildă, cazul unui tetraplegic); suicid asistat – este moartea sigură cea mai puţin dureroasă, unde liberul arbitru funcţionează, cel în cauză putându-se răzgândi şi, în sfârşit, euthanasia activă – pentru cei care nu au curajul sau nu pot din motive fizice ori consideră suicidul un păcat. Cert este, fiecare îşi doreşte o moarte cât mai decentă şi, dacă se poate, cu cât mai puţină suferinţă fizică, psihică sau durere sufletească, dorinţe pe care, cu ajutorul euthanasiei sau suicidului asistat, şi le poate îndeplini.”

Dr. Dana Sîrbu, medic medicină legală:

„Eu cred că omul a primit odată cu viaţa şi libertatea de a alege şi mai cred că, pus într-o situaţie fără scăpare, care-1 împiedică să-şi manifeste condiţia umană, dă dovadă de curaj şi adâncă înţelegere prin asumarea deciziei de a muri demn. Chiar dacă, din punctul de vedere al le­gislaţiei penale, fapta medicului care ar accepta să participe la sinuciderea asistată este culpabilă, nu poate fi ignorată dilema covârşitoare în care s-ar afla, spre exem­plu, medicul curant al unui bolnav ale cărui suferinţe nu pot fi alinate cu mijloacele terapeutice existente la acel moment. Din punctul meu de vedere este prea facilă respingerea categorică a aspec­tului (în fond profund umanitar şi responsabil!) în care medicul acceptă să-1 asiste pe pacient, conştient fiind că acesta este singurul mod în care-i poate uşura suferinţele. Iar în cazul în care legea penală ar permite euthanasia – desigur, în situaţii riguros stabilite – consider că decizia de a asista un astfel de bolnav depinde în exclusivitate de convingerile intime etice, morale şi religioase ale fiecărui medic.”

Elena Spătaru, judecător:

„începând cu dreptul intern roman şi sfârşind cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, vom constata că dreptul la viaţă al fiecărei persoane este protejat, consacrându-se astfel una dintre valorile fundamentale ale fiinţei umane, în jurisprudenţa Curţii Europene s-a invocat euthanasia ca o cauză de exone­rare a răspunderii penale, interesant fiind răspunsul Curţii în această materie. Astfel, în cauza Pretty versus Marea Britanie (nr. 2346/29 aprilie 2002) s-a argumentat că este justificat refuzul autorităţilor britanice de a-şi da acordul ca soţul unei bolnave incurabile să o ajute să-şi curme viaţa, aceasta neputându-se sinucide. Curtea a considerat că nu poate fi protejat decât dreptul la viaţă, nefiind recunoscut şi un «drept de a muri, fie cu ajutorul unui terţ, fie al unei autorităţi publice». Revenind la modul de tratare al euthanasiei în dreptul penal roman – ca, de altfel, şi în al marii majorităţi a statelor democrate – trebuie spus că din toate tim­purile şi în toate orânduirile sociale, fapta persoanei care ucide cu intenţie o altă per­soană a fost şi este incriminată ca infracţiune de omor. Consimţământul pacientului sau chiar cererea expresă a acestuia de a fi ucis nu înlătură deci vinovăţia autorului, putând constitui – în adevăratele cazuri de euthanasie – numai o cauză de atenuare a răspunderii penale şi nu de înlăturare a acesteia. Aşadar, legea penală nu incriminează ca infracţi­une sinuciderea, ca alegere a unui individ de a-şi curma viaţa (aceasta fiind o autolezare care nu implică un conflict juridic), dar nici nu protejează euthanasia, care, în sine, reprezintă o încălcare a drep­tului la viaţă, ca atribut inalienabil al omului, viaţa fiind un bun înnăscut, care constituie o valoare social-umană de care nu se poate dispune prin consimţământ.”

Dr. Marius Dumitru, medic medicină generală:

„Privind lucrurile «la rece», trebuie să precizăm că, în cazul euthanasiei, acţiunea medicului determină momentul şi modul în care pacientul va muri; tratamentul ales va fi cauza morţii, care va fi complet diferită de cauza morţii naturale. Astfel, prin euthanasie, moartea devine o acţiune umana mai mult sau mai puţin justificată, în faţa unui bolnav lucid, cu dis­cernământul neafectat de boală şi care solicită medicului scurtarea suferinţei în condiţiile în care nu mai există nici o posi­bilitate de tratament, asistăm la con­tradicţii între: • dreptul pacientului de a muri demn şi în cunoştinţă de cauză, de a dispme de propriul corp si de propria viaţă; • posibilitatea apariţiei erorii me­dicale, umane sau tehnologice, care pune diagnosticul de afecţiune netratabilă sau terminală; • măsura de a scurta suferinţa prin euthanasia activă versus gestul de a lua viaţa unui om, indiferent de vârstă, sex şi rasă, gest catalogat ca omucidere; • limita eficienţei unui tratament, depen­denţa de pacient şi boală, obligă medicul să asigure măsurile care să nu reprezinte o povară pentru pacient, reţinându-1 de la acte medicale «eroice»; • atitudinea de refuz a tratamentului de către bolnav este dependentă de gradul de înţelegere şi informare al pacientului cu privire la boală. Există posibilitatea ca in faţa unui bolnav inconştient sau comatos, precum şi al nou-născuţilor polimalformaţi, medi­cul să decidă întreruperea tratamentului, luând act de constantele fizice ale bolnavu­lui şi de consimţământul din partea familiei (non-tratament selectiv). Intervin, de ase­menea, considerente economice din partea spitalelor, care aleg să nu mai asigure în­grijire acestor categorii de pacienţi, în con­textul costurilor tot mai ridicate ale asis­tenţei medicale moderne. De asemenea, pot fi extrem de periculoase – istoria de­monstrând cu prisosinţă acest lucru – ca­zurile în care politicul s-a implicat în actul medical, medicul devenind astfel parti­cipant activ la «eliminarea» bolnavilor eti­chetaţi ca fiind netratabili, neproductivi sau costisitori (a se vedea genocidul naţio- nal-socialismului german sau cel exercitat de regimurile totalitare comuniste).” ■

Unii «euthanasiabili» se răzgândeau!

Am considerat deopotrivă necesară şi utilă, pentru completarea subiectului nostru, o mini-anchetă în rândul câtorva medici din Bucureşti, cărora le-am solicitat să ne răspundă la două întrebări:

1. Credeţi sau aţi auzit vreodată că în anumite spitale din România se practică euthanasia – sub o formă mai mult sau – mai puţin mascată?

2. Aţi avut, de-a lungul carierei dv. de medic, pacienţi care v-au cerut să-i euthanasiaţi? Dacă da, care a fost reacţia dv. faţă de respectiva solicitare?

Dr. Vasile Lazăr, medic primar medi­cină generală, medic de familie:

„ 1- Nu ştiu şi nici nu cred că în spi­talele din ţara noastră se practică euthana­sia, fiindcă orice medic luptă pentru viaţa bolnavilor, nu pentru a-i trimite mai repede în nefiinţă.

2. Am avut tot felul de pacienţi de-a lungul celor aproape 40 de ani de când practic profesia de medic. Unii dintre ei nu mi-au cerut în mod explicit să le curm suferinţele prin euthanasie, dar, până la urmă, prin felul în care au acţionat, au ajuns la rezultatul dorit de dânşii. S-au euthanasiat singuri – desigur, nu acesta e cel mai potrivit termen – prin refuzul sis­tematic de a consuma mâncare şi apă, fapt ce le-a grăbit, practic, sfârşitul. Au fost, desigur, şi pacienţi care, chiar dacă nu sufereau de boli terminale, erau căzuţi definitiv la pat şi pentru că erau conştienţi că, în ceea ce-i priveşte, nu mai există nici o şansă de recuperare, m-au rugat să-i ajut să-şi sfârşească mai repede chinul. I-am refuzat însă categoric fiindcă eu, conform principiilor personale şi preceptelor profe­sionale, nu am fost şi nu voi fi niciodată de acord cu asemenea practici.”

Dr. Serghei Cheibas, medic specialist ATI (Anestezie terapie intensivă):

„1. Nu am auzit niciodată ca în vreun spital din România să se practice – sub o formă sau alta – euthanasia. Practic, nici nu se poate întâmpla aşa ceva, fiindcă le­gislaţia românească nu prevede şi nu per­mite acest lucru. Dimpotrivă, chiar şi pacienţii care suferă de anumite boli ter­minale sunt îngrijiţi şi se încearcă, până în ultima lor clipă, tot ceea ce este omeneşte posibil pentru a li se prelungi viaţa.

2. In cei zece ani de când practic me­dicina nu mi-a cerut nimeni aşa ceva, dar am întâlnit situaţii în care unii suferinzi de boli cronice aveau perioade de cădere, de disperare, în care îşi doreau cu ardoare să termine odată cu chinurile. Era însă vorba de o furie de moment fiindcă, după ce primeau tratamentul adecvat şi starea lor se îmbunătăţea, reveneau la sentimente mai bune faţă de propria lor viaţă. Pe de altă parte, am întâlnit pacienţi cu o dorinţă de viaţă foarte mare, deşi erau în etate şi paralizaţi, astfel că depindeau în totalitate de cei din jurul lor.”

Dr. Adriana Bucată, medic specialist medicină de familie:

„1. Sunt tânăr medic specialist şi în formarea mea am făcut stagii în mai multe spitale bucureştene. Am avut drept colegi şi medici tineri, plini de entuziasm, şi medici mai vârstnici, cu experienţă bogată. Preocupările noastre au fost, întotdeauna, de a prelungi viaţa şi a uşura suferinţa pacienţilor, dar nici unul dintre noi nu cred că a cutezat să se gândească la uşurarea suferinţei prin curmarea vieţii bolnavului. Am văzut copii/nou-născuţi cu tare neurologice grave şi definitive, unii dintre ei abandonaţi de părinţi; ne-am gândit la viitorul lor nefericit, dar am con­tinuat să ne facem datoria de medici, să le tratăm bolile asociate şi să le ameliorăm suferinţele. Am avut ca pacienţi şi bolnavi de cancer în faze terminale, care au necesi­tat morfină şi ale căror rude s-au întrebat ulterior dacă nu cumva chiar morfina a fost aceea care le-a scurtat viaţa. Am auzit însă şi de un medic neurochirurg care, după un AVC (accident vascular cerebral) sechelar, cu hemipareză şi afazie, şi-a curmat singur suferinţa. Cred, deci, că în România nu se practică (încă) euthanasia, dar că sunt pacienţi care îşi pun singuri capăt zilelor.

2. Nu, n-am avut şi, personal, voi refuza acest act pentru că, atâta timp cât numai Dumnezeu este Acela care poate da viaţă, îl las tot pe El să decidă momentul mântuirii vieţii şi, implicit, a sufletului. Tot ce pot eu să fac este să am grijă de trupul care găzduieşte sufletul în calea lui spre mântuire; ceea ce-mi este peste putinţă ţine deja de Dumnezeu şi-mi păstrez spe­ranţa că, întotdeauna, mai există o şansă.”

Dr. Silviu Dăscălescu, medic primar ATI:

„1. Poate vi se va părea surprinzător, însă la prima dv. întrebare răspunsul meu este «oarecum da»! Să mă explic: sunt anu­miţi pacienţi, în stadiu terminal (în special cei care sunt conştienţi de iminenţa sfâr­şitului lor foarte apropiat, confirmat şi pe cale medicală), care, mai mult nerostit, ar dori să fie euthanasiaţi. Sigur, nu cer expli­cit acest lucru, dar atât ei cât şi aparţi­nătorii lor renunţă la luptă. Adică îşi pierd orice speranţă că boala lor se va mai ame­liora vreodată, cad în letargie şi aşteaptă, cu resemnare, sfârşitul. Eu cred că şi asta înseamnă un fel de euthanasie nerostită.

2. Niciodată n-am auzit de la vreun pacient cuvintele «Vreau să mor. Ajuta- ţi-mă!». Unii acceptă mai greu, alţii mai uşor, inevitabilitatea a ceea ce va urma. Sigur că se mai întâmplă ca unii să spună «Lăsaţi-mă să mor!», însă aceasta se întâm­plă datorită tulburărilor psihice care se manifestă la foarte mulţi dintre pacienţii de la terapie intensivă. Dar, repet, nici unul nu mi-a spus în mod expres, în deplină cunoş­tinţă de cauză şi foarte liniştit, ceva de ge­nul «Eu m-am hotărât să mor. Vă rog să mă decuplaţi de la aparate!». Probabil că ho­tărâri de acest gen le iau îndeosebi bolnavii de cancer aflaţi în faza terminală, pe care însă nu cred că-i veţi afla în secţiile ATI.”

text .si foto Victor lonescu