can ambien affect blood pressure zolpidem online cialis and ambien

soma lofts omaha rent buy soma online aura soma miskolc

ambien tricks buy ambien online ambien and parkinson's disease

valium side effects 10mg valium without prescription does valium give you constipation

valium 10mg price in pakistan buy valium ondansetron and valium

tramadol de normon tramadol 50 mg tramadol and naproxen sodium

buy phentermine 37.5 usa buy phentermine how long before phentermine works

interaction between pristiq and tramadol buy tramadol online how to avoid nausea when taking tramadol

anxiety from taking ambien buy ambien buy ambien online Concord

tramadol 50 mg comprimido bula order tramadol tramadol/apap for dogs

ZOOM

Evanghelizarea canibalilor cuminti

January 20th, 2006, com 2 comentarii

Il pândesc leoparzii, în noapte. Nu e metaforă, e pe bune. După ce a fost fugărit de elefanţi. Şi a trecut prin malarie şi tot soiul de febre: tifoidă, galbenă, neagră. Apoi i s-a scu­fundat piroga în mijlocul Amazonului. Cu gândul la pira- nia, anaconda şi ţiparii electrici, a înotat până la mal. Ca aproape să se scufunde iar, anul trecut, în Atlanticul de Nord. în drum spre Groenlanda. Unde moartea i s-a arătat, prin frig, într-un iglu. Aşteptând câteva zile să treacă furtuna polară. Şi în Africa a fost frumos. Dar nu când a explodat motorul avionului în care se afla. „Toate astea ca să ce?”, o să întrebaţi. Ca să dea bineţe o mână de ajutor şi o vorbă de mângâiere. Boşimanilor, indienilor Waica, inuiţilor,caribilor-canibali. Celor mai năpăstuiţi dintre pământeni. Izolaţi şi primitivi, că lumea noastră nu-i mai încape. Şi doar Dumnezeu să-i mai poată ajuta. Prin Sebastian Ţîrţîrău. Misionarul. De-al nostru, de pe lângă Botoşani.

Intr-o bună zi, s-a aşezat în faţa unei hărţi. A lumii. Şi a încercuit locurile izolate, neatinse de civilizaţie.

Apoi a întocmit proiecte pentru triburile de acolo. Este de-al casei, deja, în Kalahari, Amazon şi Arctic. Urmează pigmeii din Congo, băştinaşii din Papua Noua Guinee şi câteva triburi pierdute în Pacific

N-am murit niciodată de dragul sfinţilor izolaţi de lume. Retraşi în pustie, in peşteri sau in mănăstiri. Sigur, e fru­mos, e o încercare. Poate fi chiar calea înspre mântuire. Dar doar pentru ei. într-un fel sau altul, aproapele lor rămâne îndepărtat şi… afara. De aceea, ortodoxă fiind, mi-e mai dragă Maica Tereza decât sfântul Antonie. Şi îi preţuiesc mai mult pe misionarii cu har, de orice religie ar fi ei, decât pe sfinţii închişi în grotele religiei mele.

De aceea, deşi ştiu că se va supăra pe mine pentru asta, în umilinţa lui, eu cred că Sebastian este aproape un sfânt. Sunteţi liberi să vă supăraţi şi dumnea­voastră, dacă simţiţi nevoia, dar asta cred eu despre oamenii care trăiesc, se luptă, se chinuie şi îşi riscă viaţa doar ca să-i ajute pe alţii. Da, am luat în calcul şi fap­tul că sunt aleşi, că prin ei se îndură chiar Dumnezeu, înspre noi.

Misionarul nostru locuieşte, acesta fiind un fel de-a spune, că, în fapt, e mai tot timpul plecat, în Kelowna, British Columbia, Canada, împreună cu soţia, Carmen, studentă la Business Administration, şi fiica, Irina, elevă în clasa a Vl-a. în 2001 a renunţat la activi­tatea pastorală, în cadrul Bisericii Adventiste, şi a devenit misionar cu normă întreagă. A înfiinţat Pilgrim Societij for Edncation and Relief of Poverty (Societatea Pelerinul pentru Educarea şi Diminuarea Sărăciei), care se ocupă de evanghelizarea şi sprijinirea materială şi spirituală a triburilor izolate şi neatinse de civilizaţie din lume.

La înmormântarea boşimanilor nu se varsă lacrimi. Cel decedat este înmor­mântat în picioare, într-o groapă care îi ajunge până la umăr. Capul îi este acoperit cu pietre şi nisip. Deseori m-am între­bat de ce aceşti oameni nu suferă pentru pierderea celor dragi. Pentru că mor foarte mulţi şi ar fi devastator să ţi se rupă inima de fiecare dată.”

Primul proiect, în acest sens, a ajuns la triburile de boşimani din Kalahari. O dragoste mai veche a lui Sebastian, de fapt chiar prima, ca misionar. în 1995 studia la secţia de Teologie şi Filosofie a Colegiului Helderberg, din Somerset West, Africa de Sud. în acelaşi timp, lucra în trei locuri: pe o maşină de gunoi, pe un microbuz de poştă şi curier la un serviciu de paşapoarte. Ca să se întreţină şi să-şi poată aduce acolo soţia şi fetiţa, rămase în România. Probabil că nu întâmplător, la colegiu i s-a cerut să scrie o teză despre cultura primitivă a Africii. Şi aşa a ajuns să pătrundă, mai întâi prin cărţi, apoi la pas, în intimitatea triburilor de boşimani. Cu o sponsorizare de doar o mie de dolari, în noiembrie 1996, împreună cu un prieten, Sebastian a luat drumul deşertului Kalahari. O călătorie care avea să-i schimbe radical viaţa „şi viziunea cu privire la aproape orice”, după cum mărturiseşte: „Am petrecut şase săptămâni în deşert, vizitând sat după sat. Ne-am împrietenit imediat cu oamenii San şi cu alte triburi. Le-am simţit durerea, confuziile, dezavantajele lipsei de civilizaţie. Boşimanii trăiesc în sate mici, de până la 50 de suflete, grupaţi, de regulă, pe rudenii. Colibele, din paie sau crengi, sunt folosite doar pentru depozitarea puţinelor lucruri pe care le au: pături, arcuri, mâncare. Altfel stau afară, sub cerul liber, cu zi, cu noapte, că nu pot dormi dacă nu văd stelele. Am încercat şi eu şi, într-adevăr, nu mai vrei nici un pat dacă ai dormit noaptea afară, în Kalahari. Stelele luminează de la orizont la orizont, Calea Lactee este de o frumuseţe nemaivăzută în altă parte a lumii, pentru că aici nu există poluare de lumină pe o rază de o mie de kilometri. Şeful satului este, de obicei, cel mai bătrân dintre bărbaţi, dar am avut şi surprize, am întâlnit şi femei cu această responsabilitate. Trăiesc din vânat şi rădăcini sălbatice. Familiile nu au mai mult de doi copii, fiindcă femeile trecute de 25 de ani nu mai nasc. Cred că asta are legătură cu diferenţele foarte mari de temperatură, de la plus 40 de grade, ziua, la minus cinci grade, noaptea. Aici, singurul scop al căsătoriei şi al sexului este procrearea. Familia este sacră, n-am auzit de adulter. Ca oameni, sunt paşnici, n-au cuvinte de ură, duşmănie sau război. M-au învăţat să trăiesc ca şi ei, să vânez, să caut apă şi rădăcini, să mă adaptez oricărei situaţii.”

Sebastian este singurul alb adoptat de un trib de boşimani. I-au dat trei nume: Nkao Po Kamuanga: Nkao – Şeful alb; Po – Şacalul, protectorul copiilor şi o persoană foarte misterioasă în mitologia lor; Kamuanga – Omul înalt.

Intre timp, chiar dacă s-a mutat în Canada, Şeful alb i-a ajutat pe boşimani prin 15 misiuni dedicate lor. în Kalahari s-au făcut sisteme solare de captare a apei din sol, orfelinate, clinici şi, nu în ultimul rând, biserici. în care boşimanii buchisesc Evanghelia. înainte să dispară, de tot. „Cel puţin, aşa au speranţa vieţii veşnice!”, susţine Sebastian. Altfel, mor pe capete, de malarie, tuberculoză, înfometare sau sfâşiaţi de animale. O durere pe care misionarul a preluat-o şi o simte şi în somn: „Ei sunt familia mea, 65.000 de boşimani din Kalahari. Când un copil ne moare de tuberculoză spinală, pentru că spitalul de stat refuză să-1 trateze, mă doare! Tot corpul mă doare! Toate nedreptăţile, planurile politice şi respingerea sistematică a aces­tor oameni! I-am văzut ştergându-şi buzele cu fire de iarbă, dimineaţa, astfel încât roua să le potolească setea. Merg pe jos 20 de kilometri, printre tufişuri şi ţepii deşertului, cu leoparzii în spate, gata să-i sfâşie, ca să ia nişte apă pentru supravieţuirea familiei. După toate aces­tea, chiar e de înţeles de ce boşimanii nu se spală niciodată.”

Taguri:

Comentarii

  1. Great website…

    Cool post, I really enjoyed reading it. I will check out your site for some more content on this subject….

  2. Read More…

    […]…Beautiful Post…[…]…

Comenteaza