Evanghelizarea canibalilor cuminti

Il pândesc leoparzii, în noapte. Nu e metaforă, e pe bune. După ce a fost fugărit de elefanţi. Şi a trecut prin malarie şi tot soiul de febre: tifoidă, galbenă, neagră. Apoi i s-a scu­fundat piroga în mijlocul Amazonului. Cu gândul la pira- nia, anaconda şi ţiparii electrici, a înotat până la mal. Ca aproape să se scufunde iar, anul trecut, în Atlanticul de Nord. în drum spre Groenlanda. Unde moartea i s-a arătat, prin frig, într-un iglu. Aşteptând câteva zile să treacă furtuna polară. Şi în Africa a fost frumos. Dar nu când a explodat motorul avionului în care se afla. „Toate astea ca să ce?”, o să întrebaţi. Ca să dea bineţe o mână de ajutor şi o vorbă de mângâiere. Boşimanilor, indienilor Waica, inuiţilor,caribilor-canibali. Celor mai năpăstuiţi dintre pământeni. Izolaţi şi primitivi, că lumea noastră nu-i mai încape. Şi doar Dumnezeu să-i mai poată ajuta. Prin Sebastian Ţîrţîrău. Misionarul. De-al nostru, de pe lângă Botoşani.

Intr-o bună zi, s-a aşezat în faţa unei hărţi. A lumii. Şi a încercuit locurile izolate, neatinse de civilizaţie.

Apoi a întocmit proiecte pentru triburile de acolo. Este de-al casei, deja, în Kalahari, Amazon şi Arctic. Urmează pigmeii din Congo, băştinaşii din Papua Noua Guinee şi câteva triburi pierdute în Pacific

N-am murit niciodată de dragul sfinţilor izolaţi de lume. Retraşi în pustie, in peşteri sau in mănăstiri. Sigur, e fru­mos, e o încercare. Poate fi chiar calea înspre mântuire. Dar doar pentru ei. într-un fel sau altul, aproapele lor rămâne îndepărtat şi… afara. De aceea, ortodoxă fiind, mi-e mai dragă Maica Tereza decât sfântul Antonie. Şi îi preţuiesc mai mult pe misionarii cu har, de orice religie ar fi ei, decât pe sfinţii închişi în grotele religiei mele.

De aceea, deşi ştiu că se va supăra pe mine pentru asta, în umilinţa lui, eu cred că Sebastian este aproape un sfânt. Sunteţi liberi să vă supăraţi şi dumnea­voastră, dacă simţiţi nevoia, dar asta cred eu despre oamenii care trăiesc, se luptă, se chinuie şi îşi riscă viaţa doar ca să-i ajute pe alţii. Da, am luat în calcul şi fap­tul că sunt aleşi, că prin ei se îndură chiar Dumnezeu, înspre noi.

Misionarul nostru locuieşte, acesta fiind un fel de-a spune, că, în fapt, e mai tot timpul plecat, în Kelowna, British Columbia, Canada, împreună cu soţia, Carmen, studentă la Business Administration, şi fiica, Irina, elevă în clasa a Vl-a. în 2001 a renunţat la activi­tatea pastorală, în cadrul Bisericii Adventiste, şi a devenit misionar cu normă întreagă. A înfiinţat Pilgrim Societij for Edncation and Relief of Poverty (Societatea Pelerinul pentru Educarea şi Diminuarea Sărăciei), care se ocupă de evanghelizarea şi sprijinirea materială şi spirituală a triburilor izolate şi neatinse de civilizaţie din lume.

„La înmormântarea boşimanilor nu se varsă lacrimi. Cel decedat este înmor­mântat în picioare, într-o groapă care îi ajunge până la umăr. Capul îi este acoperit cu pietre şi nisip. Deseori m-am între­bat de ce aceşti oameni nu suferă pentru pierderea celor dragi. Pentru că mor foarte mulţi şi ar fi devastator să ţi se rupă inima de fiecare dată.”

Primul proiect, în acest sens, a ajuns la triburile de boşimani din Kalahari. O dragoste mai veche a lui Sebastian, de fapt chiar prima, ca misionar. în 1995 studia la secţia de Teologie şi Filosofie a Colegiului Helderberg, din Somerset West, Africa de Sud. în acelaşi timp, lucra în trei locuri: pe o maşină de gunoi, pe un microbuz de poştă şi curier la un serviciu de paşapoarte. Ca să se întreţină şi să-şi poată aduce acolo soţia şi fetiţa, rămase în România. Probabil că nu întâmplător, la colegiu i s-a cerut să scrie o teză despre cultura primitivă a Africii. Şi aşa a ajuns să pătrundă, mai întâi prin cărţi, apoi la pas, în intimitatea triburilor de boşimani. Cu o sponsorizare de doar o mie de dolari, în noiembrie 1996, împreună cu un prieten, Sebastian a luat drumul deşertului Kalahari. O călătorie care avea să-i schimbe radical viaţa „şi viziunea cu privire la aproape orice”, după cum mărturiseşte: „Am petrecut şase săptămâni în deşert, vizitând sat după sat. Ne-am împrietenit imediat cu oamenii San şi cu alte triburi. Le-am simţit durerea, confuziile, dezavantajele lipsei de civilizaţie. Boşimanii trăiesc în sate mici, de până la 50 de suflete, grupaţi, de regulă, pe rudenii. Colibele, din paie sau crengi, sunt folosite doar pentru depozitarea puţinelor lucruri pe care le au: pături, arcuri, mâncare. Altfel stau afară, sub cerul liber, cu zi, cu noapte, că nu pot dormi dacă nu văd stelele. Am încercat şi eu şi, într-adevăr, nu mai vrei nici un pat dacă ai dormit noaptea afară, în Kalahari. Stelele luminează de la orizont la orizont, Calea Lactee este de o frumuseţe nemaivăzută în altă parte a lumii, pentru că aici nu există poluare de lumină pe o rază de o mie de kilometri. Şeful satului este, de obicei, cel mai bătrân dintre bărbaţi, dar am avut şi surprize, am întâlnit şi femei cu această responsabilitate. Trăiesc din vânat şi rădăcini sălbatice. Familiile nu au mai mult de doi copii, fiindcă femeile trecute de 25 de ani nu mai nasc. Cred că asta are legătură cu diferenţele foarte mari de temperatură, de la plus 40 de grade, ziua, la minus cinci grade, noaptea. Aici, singurul scop al căsătoriei şi al sexului este procrearea. Familia este sacră, n-am auzit de adulter. Ca oameni, sunt paşnici, n-au cuvinte de ură, duşmănie sau război. M-au învăţat să trăiesc ca şi ei, să vânez, să caut apă şi rădăcini, să mă adaptez oricărei situaţii.”

Sebastian este singurul alb adoptat de un trib de boşimani. I-au dat trei nume: Nkao Po Kamuanga: Nkao – Şeful alb; Po – Şacalul, protectorul copiilor şi o persoană foarte misterioasă în mitologia lor; Kamuanga – Omul înalt.

Intre timp, chiar dacă s-a mutat în Canada, Şeful alb i-a ajutat pe boşimani prin 15 misiuni dedicate lor. în Kalahari s-au făcut sisteme solare de captare a apei din sol, orfelinate, clinici şi, nu în ultimul rând, biserici. în care boşimanii buchisesc Evanghelia. înainte să dispară, de tot. „Cel puţin, aşa au speranţa vieţii veşnice!”, susţine Sebastian. Altfel, mor pe capete, de malarie, tuberculoză, înfometare sau sfâşiaţi de animale. O durere pe care misionarul a preluat-o şi o simte şi în somn: „Ei sunt familia mea, 65.000 de boşimani din Kalahari. Când un copil ne moare de tuberculoză spinală, pentru că spitalul de stat refuză să-1 trateze, mă doare! Tot corpul mă doare! Toate nedreptăţile, planurile politice şi respingerea sistematică a aces­tor oameni! I-am văzut ştergându-şi buzele cu fire de iarbă, dimineaţa, astfel încât roua să le potolească setea. Merg pe jos 20 de kilometri, printre tufişuri şi ţepii deşertului, cu leoparzii în spate, gata să-i sfâşie, ca să ia nişte apă pentru supravieţuirea familiei. După toate aces­tea, chiar e de înţeles de ce boşimanii nu se spală niciodată.”

In ianuarie 2004, împreună cu un grup de misionari, Sebastian a încercat imposibilul: evanghelizarea la canibali. Triburile de caribi din Venezuela îşi mănâncă morţii, crezând că astfel vor deveni mai puternici şi vor împrumuta spiritul înaintaşilor. Asta le scurtează considerabil viaţa, care nu „sare”, de regulă, peste 35 de ani. Evident, mai au şi alte obiceiuri, nu tocmai sănătoase. Se hrănesc, printre altele, cu intestine de şopârlă şi creier de maimuţă. Sunt violenţi, se luptă chiar şi între ei, deşi triburile sunt mici, de 15-20 de persoane. Băutura lor preferată este cuacha, un fel de amestecătură de banane alcoolizată, a cărei reţetă ne face părul măciucă. Femeile din sat culeg fructele şi le mestecă pe toate cu gurile lor. Apoi scuipă compoziţia într-o oală şi o lasă la fermentat cam o săptămână. Şi să vezi ce băută se lasă, după o ciosvârtă de mort!

Totuşi, Sebastian spune că inimile acestor oameni sunt deschise pentru Dumnezeu şi că unii dintre ei îşi dau seama că stilul lor de viaţă nu este normal şi că ar trebui ajutaţi: „M-au tratat destul de bine, am fost văzut ca o binecuvântare pentru tribul lor, fiindcă le-am dus fierăstraie, topoare, hamace. Apoi, în tradiţia lor păgână, un om spiritual, că aşa m-au numit, are puteri magice, le poate fura sufletul. Poate şi din teama asta m-au respectat. Au o limbă guturală, ciudată, dar m-am înţeles cu ei printr-un tra­ducător local.” Cum, necum, în satul Matnpo a fost ridicată o biserică mare. în care canibalii ascultă predici despre iubirea şi jertfa lui Iisus.

A venit şi rândul eschimoşilor, în martie 2005.0 misiune extrem de dificilă, chiar şi pentru Sebastian: „Nu mi-am imaginat niciodată în viaţa mea că voi avea o experienţă ca asta. în Igloolik, la 70 de grade latitudine nordică, m-am întâlnit cu un vânător local, care avea să mă însoţească spre satele izolate, cu o sanie trasă de câini. După vreo 70 de kilometri parcurşi, Natalino a oprit şi s-a apucat să construiască un iglu. Fără de care azi am fi fost morţi. Pentru că s-a pornit o furtună polară îngrozitoare. Temperatura a scăzut la minus 56 de grade. Era atât de frig, încât ochii mi se lipeau când clipeam. în iglu, însă, era plăcut. Nu am crezut niciodată că se poate dormi confortabil la minus 20 de grade, dar am reuşit. Natalino avea piei de ren, pe care le-a întins pe gheaţă, iar sacii de dormit i-am folosit ca să ne acoperim. Am aşteptat trei zile să se oprească furtuna. Nici mai apoi nu a fost uşor, fără călăuza mea n-aş fi reuşit. îmi masa picioarele, ca să nu-mi îngheţe. Avea grijă să nu obosesc prea tare, să nu transpir, să nu adorm în ger, că ar fi fost pentru totdeau­na. La un moment dat, m-a pus să merg în urma săniei, că începusem să mă aplec în faţă. E primul semn că un om începe să degere. I-am spus că mă tratează ca pe un frate, deşi cu nişte zile înainte îi eram străin. Aici nu există străini, mi-a răspuns.

Triburile de caribi din Venezuela îsi mănâncă morjii

„Avem în noi înşine ceva care are forma lui Dumnezeu, un gol pe care numai El îl poate umple.”

Până la urmă, am reuşit să ajung la cinci comunităţi inuite. Oamenii s-au arătat foarte deschişi spre credinţă, singu­ra care le încălzeşte sufletele, în condiţii de viaţă atât de vitrege. Inuiţii au stat la coadă să primească Biblii, ca şi când le-aş fi dat pâine caldă.”

Inainte de-a fi un misionar al luminii, Sebastian a cunoscut întunericul in cele mai înspăimântătoare dintre formele sale. Şi poate acum tinde atât de sus tocmai pentru că ştie cum e să fii foarte jos, chiar în mlaştinile condiţiei umane.

„Incă regret schimbarea hainelor ponosite de rocker, cu un costum. Nu pentru că hainele acelea erau potrivite, ci pentru că am sărit dintr-o extremă în alta. Până în ziua de azi nu am găsit o justificare în Biblie pentru purtarea cos­tumului şi a cravatei în biserică.”

S-a născut la Botoşani, în 1971, într-o familie de intelectuali. Cea mai impor­tantă dintre grijile părinţilor, profesori de filosofie şi istorie, era legată de ce-o să le pună a doua zi pe masă celor cinci copii, mereu flămânzi. Pe lângă sărăcia lucie, misionarul de mai târziu a fost traumati­zat şi de batjocura celor din jur. Cum nimerea într-un grup, cum toate violenţele, verbale şi fizice, erau îndrep­tate asupra lui: „Nu ştiu cum, dar eram considerat un ciudat. Eram palid, cu o voce piţigăiată, nu mă jucam cu băieţii, pentru că erau prea duri, şi nu-mi plăcea să vorbesc cu oamenii. Am descoperit că era mai bine să-mi petrec timpul de unul singur, fiindcă aşa nu mă teroriza şi nu-şi bătea nimeni joc de mine.” Tot în copilărie, a fost răpit de o şleahtă de ţigani şi abandonat într-o cocină de porci: „Experienţa aceea m-a îngrozit, şi acum îmi aduc aminte de capetele mari ale por­cilor, care alergau în jurul meu, în mi­zerie. Ani de-a rândul am avut coşmaruri pe această temă, nopţile mele erau de groază, mă luptam mereu cu forţe gigan­tice, care încercau să mă înghită. Ca să mă trezească, bunicul, fost prizonier în Siberia, mă lovea cu pumnul în cap.”

Durerile au continuat cu accidentul tatălui, care a stat în comă şase luni şi s-a întors acasă „doar o stafie”, cu Şcoala Militară din Câmpulung Moldovenesc şi, mai apoi, cu Batalionul disciplinar Chitila, unde a fost încorporat, ca o pedeapsă pen­tru faptul că fratele lui fugise în străinătate.

în tot acest timp, singura bucurie a lui Sebastian au fost cărţile. Din ele şi-a creat o lume a lui, în care nu contau bătăile „veteranilor”, umilinţele, mâncarea cu viermi sau faptul că, timp de nouă luni, a fost lăsat să doarmă doar două ore pe noapte. Deşi era ateu, într-o noapte, când disperarea îi ajunsese la os, a arătat cu degetul spre cer şi a vorbit cu voce tare cu Dumnezeu, pentru prima oară în viaţa lui: „Dacă exişti, dacă eşti acolo şi mă poţi auzi, răspunde-mi şi spune-mi de ce m-ai adus în situaţia asta!?” Nouă luni mai târziu, s-a îmbolnăvit de hepatita B şi a fost lăsat la vatră. Era in 1990, toc­mai picase libertatea pe capul nostru. Asemeni multor tineri, nici Sebastian nu a ştiut ce să facă din ea, la început: „Luni de zile, nu mi-am găsit nici un rost. Stăteam toată ziua în casă, fără să fac nimic, uitându-mă în tavan, fără să-mi pese de ceva.

Eram cuprins de mânie, aveam gânduri de răzbunare. M-am hotărât să devin un rebel, împotriva societăţii, a ţării, a părinţilor şi a tuturor celor din preajma mea. Fusesem un băiat bun şi mi-a mers prost. Dacă o să fiu rău, poate o să am o viaţă mai bună, mi-am zis.” Şi-a lăsat plete, purta blugi tăiaţi şi bocanci, s-a înhăitat cu o trupă de ţigani, cânta rock şi dansa toate nopţile. Fuma cam trei pachete de ţigări pe zi şi era mai mult beat decât treaz, ajunsese o epavă de om. Dar simţea cum îl roade golul interior, dorul de altceva. La insistenţele familiei, îngro­zită de acest spectacol, s-a angajat ca pro­fesor suplinitor la Costeşti, lângă Botoşani. Acolo, printr-o elevă sfioasă şi cuminte, Sefora, Dumnezeu i-a predat prima lecţie de linişte sufletească. Fetiţa asta i-a pus în mâini Biblia şi alte cărţi adventiste şi 1-a făcut să înţeleagă cât păcătuieşte că îşi bate joc de viaţa sa. în 31 mai 1992, după ce şi-a recunoscut calea, a fost botezat la Biserica Adventistă din Botoşani. Au urmat Seminarul teologic din Bucureşti, chemarea spre misionariat, Colegiul din Somerset West, deşertul Kalahari, jungla Amazonului, gheţarii Groenlandei. „Acum cred că ştiu de ce Dumnezeu a îngăduit să trec prin atâta suferinţă. Pentru că avea un plan cu mine. Mâncarea din închisoare, bătăile, trata­mentul şi antrenamentele inumane din şcoala militară m-au pregătit pentru viaţa de misionar, trăită uneori în condiţii extreme. Pot să mănânc orice, pot să dorm oriunde, nu-mi pasă ce haine port. Dumnezeu se foloseşte de trecutul meu pentru a trimite o rază de lumină în locurile izolate ale acestei lumi.”