Akira tinuse sa ne duca pe mine si pe Angela – prietena noastră australiană – la acest turneu de sumo. Este cel mai popular sport în Japonia şi eram curioasă. Tocmai fusese mare tam-tam cu nunta lui Akebono. Cum dădeai drumul la televizor, cum îl vedeai pe imen­sul luptător în Idmono, alături de fragila şi frumoasa japoneză, şi ea în Idmono. Akebono însuşi avea să concureze în această seară. Sala era mare, cu un cerc – ringul, în mijloc. Multă gălăgie. Primul meci începu. Doi coloşi se împingeau unul pe altul în mijlocul ringului. Nu ştiu ce găsea interesant civilizata Japonie într-un sport atât de barbar.

<Akira ne explică regulile. Primul con­curent care atinge solul cu oricare parte a corpului în afară de tălpi pierde. Luptă­torul care este împins cel dintâi în afara ringului pierde şi el. Acestea două păreau a fi regulile de bază. Mai sunt destule al­tele. De exemplu, luptătorul care foloseş­te o tehnică ilegală – kinjite – pierde auto­mat, la fel ca şi cel al cărui mawashi – scu­tec – se desface. Din fericire, nu mi-a fost dat niciodată să văd această din urmă fază. La televizor, cred că se cenzurează.

Am observat că majoritatea me­ciurilor nu durau mai mult decât câteva secunde. Luptătorul mai slab era repede împins în afara cercului. Foarte rar me­ciurile durau câteva minute.

Cercul acela în care evoluau coloşii aproape goi se pare că se numeşte dolnjo şi are 4,55 m în diametru. La centru, sunt două linii – shikiri-seii -, iar de-o parte şi de alta a lor trebuie să se poziţioneze luptătorii – rikishi – la începutul meciului.

Akira – mândru întotdeauna de po­porul său şi profesor înnăscut – ne ţinu între meciuri o prelegere despre originile sîwîo-ului. Acesta este menţionat în cele mai vechi texte japoneze – încă din se­colul al VUI-lea d. Hr. – sub numele de sumai. Sportul era şi este încă asociat cu ritualul shinto (religia tradiţională japo­neză) şi chiar şi astăzi, în unele temple, se desfăşoară dansuri rituale în care un om se luptă cu un kami – zeu. Pe vremuri, primii rikishi erau probabil samurai – deseori ronin (cavaleri fără venit) – care aveau nevoie de un extracâştig bănesc.

Tocmai s-a terminat meciul in care Akebono a ieşit, şi de data aceasta, învingător. Pozează acum cu fanii pe marginea ringului. Angela s-a dus şi ea să se tragă in poză. Eu şi Akira rămânem in tribune.

Astăzi sumo-u\ profesionist este orga­nizat de către Asociaţia Japoneză de Sumo. Membrii asociaţiei – oijakata – sunt toţi foşti luptători şi sunt singurii care au voie să-i antreneze pe sportivii actuali. în total, astăzi, sunt vreo 700 de rikishi. Există o ierarhie bine stabilită in sumo, cu şase divizii în ordinea descrescătoare a rangului: mahmchi, jimjo, makitshita, san- damne, jonidan şi jonokitchi. Luptătorii intră în această ierarhie tradiţională în cea mai de jos divizie – jonokitchi – şi, în funcţie de rezultatele obţinute, pot să ajungă până la mahmchi. Numai rikishi din primele două divizii din top primesc salarii şi ei se numesc sekitori – cei care au trecut de barieră. Câştigul lor este imens – de ordinul a milioane de euro – sala­riului adăugându-i-se diferite premii. Ceilalţi primesc doar o alocaţie de subzis­tenţă în schimbul căreia trebuie să facă diverse treburi în cadrul organizaţiei lor.

Există şi o altă ierarhie, cea a campi­onilor. Aceştia, cei care deţin un titlu, sunt numiţi samjaku – în ordine ascen­dentă, komitsnbi, sekiwake, ozeki şi, în sfîrşit, marii campioni, yokozuna. în prezent, titlul de yokozuna este deţinut de un mongol, Asashoryu. Dintre cei mai vechi, de pe vremea când eram în Japonia cu Akira şi Angela, se numără Akebono, Musashimaru şi Takanohana, care s-au retras în 2003.

<

Sumo-u\ profesionist este deocamdată practicat exclusiv în Japonia, dar par­ticipă şi luptători de alte naţionalităţi. Pri­mul străin care a câştigat campionatul makuuchi a fost Takamiyama în 1970. Apoi Konishiki, care a câştigat rangul de ozeki. în 1993 Akebono a fost primul străin care a devenit yokozuna. Toţi aceşti trei rikishi proveneau din Hawaii, insulă cu o puternică influenţă japoneză, unde acest sport este deosebit de popular. Ur­mătorul yokozuna, Musashimaru, este născut în Samoa. Asashoryu, yokozuna-u\ actual, este mongol şi el antrenează un grup destul de mare de mongoli care au atins rangul de sekitori. De curând, lup­tători din Coreea şi câteva foste republici sovietice au intrat în diviziile de top. în 2005, Kotooshu, din Bulgaria, a fost pri­mul european care a atins rangul de ozeki.

Fiind vorba de cel mai popular sport în Japonia, canalele de televiziune trans­mit mereu detalii despre viaţa rikishi-lor. Aceasta este coordonată de către Asociaţia de Sumo şi aduce foarte mult cu viaţa comunală. Atunci când se află în public, este foarte uşor să reperezi un luptător de sumo. Acesta este obligat să-şi lase părul destul de lung încât să-şi poată aduna în vârful capului un coc – chon- mage – care seamănă foarte mult cu stilul vechilor samurai. întotdeauna, în public, un rikishi poartă un kimono, sau, dacă face parte din categoriile de jos, o yukata (kimono de vară), chiar dacă este iarnă.

O altă inegalitate între sekitori şi ceilalţi este că aceştia din urmă trebuie să performeze diverse treburi în comunitate şi chiar să însoţească pe cei din divizia makuuchi în public, acţionând ca un servi­tor al lor. Este o sarcină deosebit de ingrată şi mulţi luptători din rangurile inferioare renunţă la sumo în această perioadă.

O altă curiozitate este că luptătorii nu mănîncă de obicei micul dejun şi fac o siestă pe cinste după un dejun copios. Se pare că această diferenţă intre mese ajută la creşterea in greutate.

Oricât de tradiţional şi de popular ar fi şi oricât am stat in Japonia, sumo mi se pare un sport uşor ridicol şi grotesc. Acei coloşi de carne diformă – orice s-ar spune – sunt dizgraţioşi. Mai mult decât atât, Asociaţia Japoneză de Sumo vrea să facă accesibil sportul şi femeilor şi face demer­suri ca acesta să fie acceptat ca disciplină olimpică. De altfel, femeile japoneze sunt foarte interesate de sumo. O curiozitate este că ele preferă deseori luptătorii care pierd întotdeauna. Candidul sentiment matern! Dar asta ar mai lipsi! Ca sportul să fie practicat de acestea din urmă şi să devină disciplină olimpică. Femei mătă- hăloase împingându-se una pe alta afară din ring şi campionate de sumo pe mapa­mond. Dar japonezii sunt un popor excentric şi ambiţios. Nimic mai extrem japonez decât sumo.

Taguri: nr. 3 / martie 2006 Tweet

Monday, March 20th, 2006 at 6:15 pm, ZOOM, RSS feed