Făcătorii de gazete

In ianuarie 1990, presa din România a explodat. în primăvară existau peste două mii de publicaţii, zeci de posturi de radio şi se iţeau primele televiziuni private. Oamenii care, până nu de mult, făcuseră copy-paste – aşa cum am spune azi – pe magistralele discursuri, nu puteau asigura acest boom jurnalistic. Noua presă a fost construită prin aportul unei mari mase de oameni veniţi din te miri ce zone, care s-au calificat la locul de muncă – aşa cum am fi spus ieri. Este suficient să amintim că, de peste un deceniu încoace? cel mai apreciat jurnalist român, con­form tuturor sondajelor şi clasamentelor, este un absolvent de Automatică. Abia după ce primele facultăţi de Jurnalism au început să scoată serii pe bandă rulantă putem vorbi despre o a treia categorie de jurnalişti (pe lângă cei „refor­maţi” şi cei „importaţi”), ziariştii cu acte-n regulă.

Toţi aceştia trebuiau însă conduşi. Cineva trebuia să gândească strategic. După haosul iniţial, când trei vecini de bloc având relaţii într-o tipografie puteau să scoată un săptămânal, selecţia naturală a început să trieze rapid, iar din masa de ziarişti s-au detaşat cei care nu doar „scriau la gazetă”, ci şi puteau să conceapă una. Fă­cătorii de gazete. Unii de-a dreptul legendari.

Este cu siguranţă cazul lui Ion Cristoiu, omul care s-a remarcat, încă înainte de decembrie 1989, construind un Supliment literar artistic al Scânteii Tineretului (SLAST) care era o tribună culturală de bun-gust, navigând riscant printre impunerile cenzurii. Nici Cristoiu, nici restul echipei nu au a se ruşina de ceea ce făceau atunci. între altele, în săptămâna lui 15 ianuarie, SLAST îl avea pe prima pagină chiar pe Mihai Eminescu, şi nu pe vreunul din cei doi Ceauşeşti, născuţi în aceeaşi lună.

Pe vremea aceea, Ion Cristoiu era supraponderal, purta plete, scria (nu rău!) proză şi lucra la o istorie a literaturii pro­letcultiste. Ocupaţii care aveau să cadă jertfă pe altarul jurnalismului.

Nu cu mult înainte de revoluţie, Ion Cristoiu a părăsit SLAST devenind redactor- şef la revista Teatru. O parte din echipa de acolo a luat-o cu el (aşa cum avea să facă mereu) în prima sa aventură capitalistă, săptămânalul Zigzag. Prin 1991, revista se trăgea în trei tipografii, având un tiraj vândut de câteva sute de mii de exemplare!

Dar Cristoiu a plecat la nou-înfiinţatul trust Expres, pe atunci extrem de promiţător. Acolo a primit şefia, dar şi editorialul de o pagină al săptămânalului Expres magazin, un alt succes al acelor vremuri, în vreme ce fratele Expres era condus de Cornel Nistorescu. Aici, Ion Cristoiu a conceput cea mai mare lovitură din presa scrisă: apariţia ziarului Evenimentul zilei. în acel moment, Adevărul şi România liberă păreau a suporta fără probleme puzderia de noi apariţii, iar piaţa dădea semne că ar fi deja saturată. Dar Cristoiu a venit cu altceva-m formă, în conţinut, dar şi în promovare. A fost practic prima campanie de lansare făcută după re­gulile marketingului.

Conţinutul conceptului a rămas sursă de ironii până azi. Dar: 1. Evenimentul a fost un mare succes şi asta nu i-o poate lua nimeni; 2. ziarul era departe de-a conţine doar ştiri despre găini violate care nasc pui vii – aşa cum, cinic, a reţinut folclorul.

<

Ce faci când ai un mare succes? Dacă te cheamă Ion Cristoiu, îl abandonezi. S-a scris enorm despre plecarea lui din Expres. Unul dintre scenarii vorbeşte despre conflic­tul Cristoiu-Nistorescu, inclusiv pe probleme de bani. Altul invocă frustrarea lui Ion Cristoiu după alegerile din 1996, când Convenţia nu i-ar fi oferit locul pe care l-ar fi visat (conducerea TVR) şi atunci, precum văcarul supărat pe sat, Cristoiu s-a retras în Biblioteca Academiei, amintindu-şi că era să fie istoric şi critic literar. Probabil că e valabil câte ceva din toate.

Fapt este că acea primă dispariţie a lui Cristoiu a coincis cu o severă cură de slăbire, astfel încât la revenirea în prim-plan am descoperit un om dublu schimbat: pro­porţii fizice normale şi o vehemenţă fără nuanţe la adresa noii puteri.

Dacă, în perioada Evenimentul zilei, Ion Cristoiu fusese adus pe post de salvator la muribundul 77neretu/ //ber(aflat atunci în pro­prietatea lui George Pădure, ehei!, vre­muri…), devenind singurul conducător a două ziare, acum a încercat să scoată ceva din Naţional – fără vreo funcţie, doar din postura de editorialist. Eşec din nou. Ceva mai bine – dar fără strălucire – s-a descurcat în perioada Cotidianul. între timp, însă, înce­puse să se reorienteze spre vizual, dându-le ocazia celor de la Academia Caţavencu să spună „Ion Cristoiu s-a retras din presă pe toate canalale TV”. Este perioada în care de­vine – şi rămâne până azi – unul dintre „ana­liştii neamului”, invitat (cvasi)permanent al mai multor emisiuni, de la un moment încolo realizator el însuşi de programe TV (la Realitatea, apoi la Antena 3), ba – o vreme – chiar director al Realităţii TV.

<

Nici unul dintre contracandidaţi nu se poate lupta cu mitul Cristoiu, pentru că majoritatea nu s-au clintit din loc. Oricât de reuşit ar fi proiectul lor, nu putem şti dacă ar fi izbândit şi altfel, altundeva.

Concluzii?

Puţine şi nu vesele.

1. în trecutul recent, avem „Cristoiu şi restul lumii”.

2. în prezentul con­tinuu, Cristian Tudor Popescu este singu­rul a cărui voce mai contează, cel puţin în presa scrisă.

3. în viitorul apropi­at, trustizarea presei se va accentua şi rolul făcătorilor de gazete va fi tot mai mult preluat de sofisticate echipe mixte marketing- research-HR-PR- IT&C.

   
   

Este cazul lui Petre Mihai Băcanu. care, de altfel – dintre toţi – a ţinut cel mai puţin să apară altfel decât prin (rare) editoriale. în urmă cu câţiva ani, a revenit în prim-plan urmare a scandalului redacţie-patronat declanşat la România liberă. Scandal aplanat cam bizar, cu trecerea lui Băcanu în rol de „director fondator”, păstrându-şi drep­tul de a scrie (dar nu şi pe acela de a con­duce). Ziarul a avut curajul să nu-şi schimbe numele în 1990 (ca şi Flacăra), beneficiind de uriaşa inerţie a ceea ce fusese singura Mică Publicitate vânată înainte de revoluţie.

Altfel, un cotidian cu reacţii lente, consacrat prin radicalismul anticomunist. Trebuie spus că, după scandal, departe de-a fi tabloidizat, a devenit mult mai dinamic şi a rămas la fel de serios.

Este de asemenea cazul regretatului Dumitra Unu, cel sub care Scânteia a devenit Adevărul. Un proiect bazat pe social şi eco­nomic. Prudenţa – ca să nu spun obedienţa – politică i-a adus însă severe prejudicii de imagine cel puţin în iunie ’90. Şi aici a fost un scandal, soldat cu o plecare masivă. Cât despre Dumitru Tinu, pe cât de tumultuoasă s-a dovedit a fi fost viaţa lui personală, pe atât de cuminte a fost ca ziarist.

Este, în fine, cazul lui Cornel Nistorescu, care a de-tabloidizat Evenimentul zilei, după care, în urma celui de-al treilea scandal cvasi-simultan din redacţiile marilor cotidi- ane, a plecat semnând, se pare, o clauză de fidelitate post festum care l-a scos practic din presă, în ciuda faptului că mai e invitat din când în când pe la unele emisiuni.

Excepţia forţată: Cristian Tudor Popescu.

Mâna dreaptă a lui Tinu la Adevărul, s-a simţit silit să plece după moartea acestuia, acuzând noua politică patronală şi dedesub­turile politice ale acesteia. Şi-a luat echipa şi a făcut Gândul. Au rezistat o vreme ca inde­pendenţi, apoi s-au tras sub una dintre cele trei umbrele principale ale presei româneşti. Este al doilea „analist al neamului”, a apărut de mii de ori ca invitat în emisiuni TV, are un talk-showîn doi la Realitatea, o Cinematecă la PRO Cinema etc.

Deşi păstoreşte un singur ziar, Jurnalul naţional, MariusTucă merită câteva vorbe din cel puţin trei motive. Primul: a avut curajul să relanseze ziarul într-o cu totul altă formă şi practic cu alt conţinut, adăugându-i supli­mente şi lansând campanii în afara „curen­tului principal”. Al doilea: a moderat cea mai longevivă dezbatere TV, cu momente peni­bile, dar şi unele memorabile. Al treilea: e cel mai tânăr.

text Tudor Călin Zarojanu