În literatură, tot  ce  e  tendenţios devine  fals  şi hilar.  Dorinţa impură de  a  „demonstra” ceva  (că  ai  o cultură întinsă, că eşti devotat  unui regim  politic etc.) scoate textul  din regimul de gratuitate  care  i-ar  fi dat nobleţe.

Mai  mulţi   editori  americani au  declarat recent, în legătură cu proiectele lor, că intenţionează să publice în mod special romane de dragoste,  întrucât au  constatat că genul  este  din nou pe placul  publicului. Parcă intuind ce tendinţă se manifestă pe piaţa cărţii, un tânăr de 19 ani,  Ion  Vasiliu,  a debutat  cu un  voluminos roman de  dragoste (aproape 400 de  pagini), intitulat dramatic şi grandilocvent Împotriva destinului.

Protagonistul cărţii, Andrei Negureanu, elev în ultimul an de liceu, se îndrăgosteşte de profesoara sa de limba  română, Eliza Sorescu, care  este  pe  punctul de  a  se  căsători cu  un important om de afaceri. Andrei, deşi este pasionat de informatică, hotărăşte să participe la  Olimpiada de  limba  şi  literatura română, numai şi numai pentru a face parte  din grupul de elevi de pregătirea cărora  se ocupă  Eliza. El îi explică patetic  unui prieten:

„–  Pentru ea fac orice sacrificiu.  De o săptămână n-am mai deschis  calculatorul şi în fiecare seară,  până  noaptea târziu, citesc cărţi de literatură.”

Este amuzant să aflăm  că, pentru un tânăr de azi, este un  sacrificiu  să citească  literatură. La început am crezut  că autorul îşi ironizează personajul, dar  ulterior am înţeles  că de fapt îl compătimeşte sincer.

La  orele  de  pregătire pentru Olimpiadă, Andrei încearcă  să o uimească pe profesoară, dovedind că a citit tot ce i-a recomandat ea. Şi, într-adevăr,  profesoara  îl  remarcă,  angajându-se  cu el în dialoguri pe care autorul le consideră probabil sublime:

„– Poţi  să-mi  spui,  Andrei, care  sunt  elementele cognitive din trama epică a ascensiunii spre transcendenţă pe care o configurează poetul?

– Da, doamna profesoară, identificăm întâi un  excurs  intuitiv-gnoseologic, cu actanţi  din mai  multe  zone  ale  cunoaşterii. Apoi,  o percepţie  duală, recuperând atât  teluricul, cât  şi spiritualitatea evanescentă. În sfârşit, nu putem ignora suprasemnificarea intenţionată din finalul poemului, cu o conotaţie tanatică.”

Protagoniştii romanului cad în extaz schimbând  asemenea replici.  Culmea este că şi când ajung,  după 200 de pagini  de tribulaţii asemănătoare, în pat, ei vorbesc  în acelaşi stil preţios:

„– Nu e vorba  de sex, Andrei, e o conectare la energia cosmică.

– Da, Eliza, exact la asta mă gândeam şi eu, la o transsubstanţiere…”

Îndrăgostiţii nu  se  pot  însă  împotrivi la nesfârşit destinului. După mai multe  momente de conectare la energia cosmică şi de transsubstanţiere, Eliza se mărită cu omul de afaceri, iar Andrei  devine  studentul  unei   facultăţi de informatică.

 

*

Înainte de a fi moralistul mizantrop şi sarcastic din  volume ca Hanibal sau  Arma secretă, Eugen  Jebeleanu a glorificat, în versuri împiedicate,  chinuite, regimul comunist. În  1952 a publicat volumul de versuri În satul lui Sahia, reportaj versificat  de mare  întindere şi, în acelaşi timp,  odă  închinată unor  imaginare realizări ale noului sistem politic.

Alexandru Sahia, scriitorul pro-sovietic de o valoare modestă, mort  la 29 de ani, şi supraevaluat post-mortem, în scop  propagandistic, este   evocat   în  treacăt   în  cartea   lui  Eugen Jebeleanu. Pelerinajul în satul  lui este doar  un pretext pentru ridicarea în slăvi a schimbărilor din România.

Poetul  îl întreabă pe un sătean  unde se află „gospodăria de stat”,  iar săteanul îi răspunde cu o mândrie teatrală.

„«Vezi   acolo   steaua aia?/  (Omul   m-a cuprins de  spate)/ Aia  roşie  ca  văpaia/ De le-acoperă pe toate…»// (Am  zărit-o).  – «Păi, atunci…/ Cum  să n-o vezi, frate  dragă./ Doar un  ochi să vrei  s-arunci./ Uite-o! Scânteie,  de bagă/ Toate stelele-n  dăsagă.»”

Steaua  roşie  de  la intrarea în „gospodăria de   stat”,   inspirată  de   steaua  roşie   de   la Kremlin,  bagă aşadar toate  stelele de pe cer în dăsagă!

Autorul compară în repetate rânduri ceea ce vede  în sat cu ceea ce a fost înainte de 1947, când pământul era proprietatea casei regale. În mod  mecanic-tendenţios, el  pretinde că  prezentul este infinit superior trecutului.

Cu imaginaţia lui precară, el încearcă  să ne convingă că  în  scaunul eliberat   de  rege  stă acum  un muncitor studios, care concepe  o inovaţie la batoze.  Scena este hilară:

„E târziu. Dar  nu  e gol/ Scaunul legănător.// Unde ieri căscau domol/ Boieroaicele cu graţie,/ Şade-acum un muncitor/ C-un  creion şi o carte-n  mână.// Uite-aşa,  de-o  săptămână,/ După muncă,/ Ochii-n  carte şi-i aruncă./ Chibzuieşte-o inovaţie/ La batoze.”

Simplist  şi fals,  amplul poem  În satul lui Sahia ar fi putut fi intitulat Folosirea mai eficientă a scaunelor.

Taguri: nr. 12 / decembrie 2012 Tweet

Monday, December 17th, 2012 at 2:35 pm, CULTURA MASS-MEDIA, Home Cultura, RSS feed