În literatură, tot ce e tendenţios devine fals şi hilar. Dorinţa impură de a „demonstra” ceva (că ai o cultură întinsă, că eşti devotat unui regim politic etc.) scoate textul din regimul de gratuitate care i-ar fi dat nobleţe.
Mai mulţi editori americani au declarat recent, în legătură cu proiectele lor, că intenţionează să publice în mod special romane de dragoste, întrucât au constatat că genul este din nou pe placul publicului. Parcă intuind ce tendinţă se manifestă pe piaţa cărţii, un tânăr de 19 ani, Ion Vasiliu, a debutat cu un voluminos roman de dragoste (aproape 400 de pagini), intitulat dramatic şi grandilocvent Împotriva destinului.
Protagonistul cărţii, Andrei Negureanu, elev în ultimul an de liceu, se îndrăgosteşte de profesoara sa de limba română, Eliza Sorescu, care este pe punctul de a se căsători cu un important om de afaceri. Andrei, deşi este pasionat de informatică, hotărăşte să participe la Olimpiada de limba şi literatura română, numai şi numai pentru a face parte din grupul de elevi de pregătirea cărora se ocupă Eliza. El îi explică patetic unui prieten:
„– Pentru ea fac orice sacrificiu. De o săptămână n-am mai deschis calculatorul şi în fiecare seară, până noaptea târziu, citesc cărţi de literatură.”
Este amuzant să aflăm că, pentru un tânăr de azi, este un sacrificiu să citească literatură. La început am crezut că autorul îşi ironizează personajul, dar ulterior am înţeles că de fapt îl compătimeşte sincer.
La orele de pregătire pentru Olimpiadă, Andrei încearcă să o uimească pe profesoară, dovedind că a citit tot ce i-a recomandat ea. Şi, într-adevăr, profesoara îl remarcă, angajându-se cu el în dialoguri pe care autorul le consideră probabil sublime:
„– Poţi să-mi spui, Andrei, care sunt elementele cognitive din trama epică a ascensiunii spre transcendenţă pe care o configurează poetul?
– Da, doamna profesoară, identificăm întâi un excurs intuitiv-gnoseologic, cu actanţi din mai multe zone ale cunoaşterii. Apoi, o percepţie duală, recuperând atât teluricul, cât şi spiritualitatea evanescentă. În sfârşit, nu putem ignora suprasemnificarea intenţionată din finalul poemului, cu o conotaţie tanatică.”
Protagoniştii romanului cad în extaz schimbând asemenea replici. Culmea este că şi când ajung, după 200 de pagini de tribulaţii asemănătoare, în pat, ei vorbesc în acelaşi stil preţios:
„– Nu e vorba de sex, Andrei, e o conectare la energia cosmică.
– Da, Eliza, exact la asta mă gândeam şi eu, la o transsubstanţiere…”
Îndrăgostiţii nu se pot însă împotrivi la nesfârşit destinului. După mai multe momente de conectare la energia cosmică şi de transsubstanţiere, Eliza se mărită cu omul de afaceri, iar Andrei devine studentul unei facultăţi de informatică.
*
Înainte de a fi moralistul mizantrop şi sarcastic din volume ca Hanibal sau Arma secretă, Eugen Jebeleanu a glorificat, în versuri împiedicate, chinuite, regimul comunist. În 1952 a publicat volumul de versuri În satul lui Sahia, reportaj versificat de mare întindere şi, în acelaşi timp, odă închinată unor imaginare realizări ale noului sistem politic.
Alexandru Sahia, scriitorul pro-sovietic de o valoare modestă, mort la 29 de ani, şi supraevaluat post-mortem, în scop propagandistic, este evocat în treacăt în cartea lui Eugen Jebeleanu. Pelerinajul în satul lui este doar un pretext pentru ridicarea în slăvi a schimbărilor din România.
Poetul îl întreabă pe un sătean unde se află „gospodăria de stat”, iar săteanul îi răspunde cu o mândrie teatrală.
„«Vezi acolo steaua aia?/ (Omul m-a cuprins de spate)/ Aia roşie ca văpaia/ De le-acoperă pe toate…»// (Am zărit-o). – «Păi, atunci…/ Cum să n-o vezi, frate dragă./ Doar un ochi să vrei s-arunci./ Uite-o! Scânteie, de bagă/ Toate stelele-n dăsagă.»”
Steaua roşie de la intrarea în „gospodăria de stat”, inspirată de steaua roşie de la Kremlin, bagă aşadar toate stelele de pe cer în dăsagă!
Autorul compară în repetate rânduri ceea ce vede în sat cu ceea ce a fost înainte de 1947, când pământul era proprietatea casei regale. În mod mecanic-tendenţios, el pretinde că prezentul este infinit superior trecutului.
Cu imaginaţia lui precară, el încearcă să ne convingă că în scaunul eliberat de rege stă acum un muncitor studios, care concepe o inovaţie la batoze. Scena este hilară:
„E târziu. Dar nu e gol/ Scaunul legănător.// Unde ieri căscau domol/ Boieroaicele cu graţie,/ Şade-acum un muncitor/ C-un creion şi o carte-n mână.// Uite-aşa, de-o săptămână,/ După muncă,/ Ochii-n carte şi-i aruncă./ Chibzuieşte-o inovaţie/ La batoze.”
Simplist şi fals, amplul poem În satul lui Sahia ar fi putut fi intitulat Folosirea mai eficientă a scaunelor.