- Revista Flacara - http://revistaflacara.ro -

FERMA de SCOICI

De data asta, o luăm pe mare. Undeva în zona Agigea, la dreapta, înainte de port. Agăţaţi care de ce apucăm, într-o barcă de salvare cu motor de ARO, adaptată situaţiei. Încă nu spunem ce fel de… Nu ne plimbăm, nu pescuim, nici vorbă de sporturi extreme. Şi-atunci, ce naiba căutăm pe valuri? Cu aparate de fotografiat, caiet de notiţe şi răul de mare în gât. Că, evident, ambarcaţiunea cu pricina ne hurducăie mai ceva ca o căruţă. N-o să credeţi, mergem la o fermă! Vreo 14 hectare, în larg. Cultivate cu midii şi stridii.  Aventură pe pâine, ce s-o mai lungim! Pasiune de aia de nu dormi nopţile. Sigur că şi nebunie, da’ frumoasă. Vorbim despre Mirică Crivăţ, primul şi singurul fermier de scoici din România.

Revelaţie cu midii, în Namibia

Malul nu se mai zăreşte demult, doar apă cât cuprinzi cu ochii. Ba nu, ceva se vede, totuşi, la suprafaţă, ca un gard plutitor. Ne apropiem, da, sunt un fel de geamanduri. De care e agăţată ferma cu pricina. Scufundată, în masa apei, la adâncimi între doi şi şapte metri. M-am dezamăgit şi pe mine, ca să-l citez pe locatarul de la Cotroceni, n-am în garderobă un costum de scafandru. Ca să mă plimb, în voie, printre lanurile de stridii şi midii. Fermierul mă consolează, lasă că scoatem şi la suprafaţă.

Ancorăm şi muncitorii se apucă de lucru. Vasile Prunăreanu, un lup de mare în toată regula, retras pe uscat din motive de vârstă, şi Gabriel Gherase, ucenicul, montează săculeţii cu puiet şi flotorii ajutători. Apoi mai verifică oareşce, pe la instalaţii, şi recoltează, fiindcă tocmai au o livrare importantă, pentru un restaurant din Mamaia. Ei cu sapa, noi cu mapa, cum s-ar zice, că trebuie să-l descoasem pe fermier. Printre indicaţiile pe care i le cer angajaţii, desigur.

Aflăm că povestea asta a început demult, pe vremea când Mirică Crivăţ lucra la Institutul de Cercetări Marine. În primăvara lui 1989, când era în Namibia, cu un vas de pescuit oceanic, a avut, aşa, un fel de revelaţie cu instalaţii de midii şi stridii în Marea Neagră. Şi dă-i cu schiţe şi calcule, de-a umplut un caiet. Proiectul părea promiţător. Da’ ce să faci cu el? Păi, omul nostru s-a gândit cam aşa: „Ajung în ţară, mă duc la ăia de la partid, fir-ar ei ai dracului, şi le zic să-mi dea şi mie o bucată de mare, să cultiv midii”. Din fericire, pentru el şi pentru noi, n-a mai trebuit să zică asta la nici un partid. A venit revoluţia şi, în entuziasmul de atunci, s-a apucat de testat tehnologii şi de montat nişte instalaţii pe mare, la Mamaia. Fără prea mulţi bani, dar cu prieteni şi cu sprijinul foştilor colegi de la institut. Şi, mai târziu, cu o firmă, Maricultura SRL.

Acvacultură cu bidoane şi butoaie de murături

Prima tristeţe a experimentelor a fost constatarea că România nu e pregătită pentru acvacultură. Nu există o industrie ajutătoare, care să-ţi facă instalaţii, colectori, flotori, mă rog, tot felul de acareturi necesare. Aşa că fermierul a improvizat la greu. Frânghii, pungi, PET-uri, bidoane, butoaie de murături, tot ce plutea pe apă. Astea dădeau rezultate, dar până la un punct, după care nu mai rezistau. Era un fel de mercedes cu roţi de căruţă, o cooperativă munca în zadar. Idee accentuată şi de o vizită de lucru în America, la câteva ferme de profil. Aşa că Mirică Crivăţ a terminat-o cu improvizaţiile, în 2004. A adunat nişte bani, tot de la prieteni, şi a cumpărat, din Italia, flotori şi plasă pentru sacii de midii. Ei, de-acum altă viaţă, putem vorbi chiar de recoltă. Din 2007, când ferma a fost mutată la Agigea, producţia de scoici se îndreaptă, încet, dar sigur, spre varianta industrială. Câteva supermarket-uri şi restaurante au cumpărat, deja, cu entuziasm, din recolta autohtonă de stridii şi midii. În momentul de faţă, fermierul se concentrează pe extinderea la mal. O locaţie cu laborator de prelucrare, spaţii frigorifice şi tot ce s-o mai putea. Dacă fondurile europene se vor lăsa accesate şi de Maricultura SRL.

La cules de Crassostrea  gygas

În lume, există trei modalităţi de cultivare a scoicilor în mare liberă: pe fund, pe pari şi în masa apei – long line. Mirică Crivăţ a ales-o pe ultima, că asta e potrivită temperamentului Mării Negre: „În cazul midiilor, puietul se ia tot din mare. Ouăle se formează natural şi se fixează pe colector. Reproducerea masivă are loc în perioadele aprilie-iunie şi august-octombrie. După trei-patru luni de la fixare, luăm puietul şi îl punem în săculeţii pe care îi montăm pe instalaţiile de la fermă. Cam într-un an, midiile ajung la mărime comercializabilă, respectiv 3,5-5 centimetri. Apoi recoltăm, vindem, dăm la prieteni, mâncăm. Sunt produse ecologice, nu intervenim cu nici un fel de chimicale. Până acum, fără să am o socoteală exactă, am obţinut câteva mii de kilograme”.

Cu stridia e ceva mai complicat, e mai fiţoasă, ea se fixează pe suport o singură dată în viaţă, la naştere. Aşa că tehnologia de cultivare are două părţi: reproducerea până în stadiul de puiet, care se face, teoretic, la Institutul de Cercetări Marine, şi de-abia apoi creşterea în fermă. Deocamdată, puietul a fost importat din Franţa, tot din laborator. A fost ţinut la institut, o lună, pentru aclimatizare şi eventuală epurare, iar acum se află în mare, pe instalaţiile long line. Stridiile se recoltează de la 35 de grame în sus, adică după un an de creştere în fermă. Timp în care se verifică, din două în două luni. Se ridică grupul de navete la suprafaţă, se micşorează numărul de exemplare, ca să stea lejer, şi se pun pe mărimi, să aibă ritm de creştere apropiat. Am luat şi noi câteva exemplare, ca să nu zicem că n-am cules stridii, la viaţa noastră. La fermă au mai rămas în jur de 60.000 de bucăţi. Din specia Crassostrea gygas, stridia japoneză, cea mai cultivată în Europa şi America.

Degustare afrodiziacă

Cu ferma lăsată în ordine şi cu barca încărcată de recoltă, ne întoarcem la mal. Muncitorii curăţă stridiile şi midiile, pentru livrare, şi pun câteva la fiert, ca să inventăm o tocăniţă, cu usturoi şi ierburi aromate. E o atmosferă simplă şi frumoasă, pescărească, improvizată. O baracă, o masă, un furtun cu apă, nişte vase. Deocamdată, pentru că legislaţia în domeniu e destul de confuză, nu s-a putut face mai mult. Pentru fermă, adică suprafaţa de apă, Mirică Crivăţ a obţinut o notificare de la Apele Române. Nu e concesionare, ci un fel de struţocămilă din care nu înţelegi decât că în zona delimitată, în puncte precise, se poate practica acvacultura. Terenul de la mal, dacă s-o putea, vrea să-l închirieze.

Până atunci, însă, hai să degustăm nişte scoici. Vii, zice fermierul, că aşa-s mai bune. Îşi ia, tacticos, un cuţit şi începe disecţia: „Midia, uite, are şi inimă, şi icre, pe margine. E hermafrodită, îşi schimbă sexul funcţie de raportul dintre masculi şi femele, nu ştiu cum depistează asta…” După această frumoasă teorie, îmi întinde midia vie, cu inima pulsând, s-o mănânc, pe post de delicatesă. Trag aer în piept şi o înghit, ce să fac, că e parte din documentare. Da’ n-aţi vrea să ştiţi ce senzaţie de catifelare m-a încercat, vreo câteva zile după aceea. Şi încă n-am scăpat, urmează stridia. Ca să mă încurajeze, „bucătarul” trece la detalii nutritive: „Nu conţine colesterol, are proteină uşor asimilabilă pentru organismul uman, e produs natural. Stridia este considerată alimentul iubirii, e afrodiziacă”. Ei, ca să vezi, asta-mi mai lipsea! Sigur că am mâncat-o. Acum măcar am o explicaţie ştiinţifică pentru faptul că mi-a plăcut cam mult fermierul. Cu povestea

lui cu tot!

foto Octavian Tibăr

Pentru că filtrează apa, midiile şi stridiile îmbunătăţesc considerabil calitatea mediului marin. O singură stridie purifică 50 de litri de apă pe zi. Midia e ceva mai leneşă, se opreşte la cinci litri.

Midiile şi stridiile autohtone au preţul mult mai mic decât cele din import. Un kilogram de midii se vinde cu 5 lei, iar o stridie, cu 2,5 lei, fără TVA.  Pentru comparaţie, midiile aduse din Italia costă în jur de 20 de lei kilogramul, iar francezii vând o stridie cu 2,5 euro.