O serie de evenimente nefericite tulbură liniştea unui sat din Germania. Toate acestea au loc cu puţin timp înainte de declanşarea Primului Război Mondial. Prin prezentarea poveştii acestui sat, Michael Haneke încearcă să descopere surse ale răului, mergând poate până la declanşarea Holocaustului.

Filmul aduce mult cu Splendoare în iarbă, nu ca subiect, nu ca abordare, ci mai ales în privinţa temei centrale: ipocrizia şi dorinţa de a ascunde adevărul. Seamănă în modul în care unele comunităţi protestante încearcă să far – deze crimele. Bineînţeles, acest tip de coafare a realităţii nu este specific doar protestanţilor. Mai mult, ne arată că orice formă de civilizaţie sofisticată are tendinţa de a nega comportamentul iraţional şi, în loc de a încerca să-l înţeleagă, îl va ascunde. Este şi mai lesne de făcut.

Filmul este realizat în alb-negru, pentru a sugera mai bine această dihotomie bine-rău, sau cel puţin asta ai putea crede la început. De fapt, albul nu este un semn al purităţii, aşa cum este afirmat în mod repetat pe parcursul filmului, ba din contră. O scenă relevantă în acest sens: noaptea, fratele de patru ani îşi caută prin casă sora mai mare. O beznă pătrunzătoare. Deschide uşa, lumina din interiorul camerei pătrunde şi el poate vedea. Sora lui mai mare plânge, iar tatăl ei este apropiat de ea. Un incest. Fratele mai mic este minţit de c`tre cei doi, tatăl doar îi făcea fiicei lui găuri pentru a purta cercei. Cerceii mamei. Adevărul este dureros şi, de aceea, el trebuie ascuns. Răul şi iraţionalul sunt nişte părţi adânc înrădăcinate în om.

Doi dintre copiii pastorului sunt obligaţi de către acesta să poarte câte o panglică albă, simbol al inocenţei, un semn care îi va ajuta să se comporte mai cuviincios. Şi totuşi acest lucru nu se întâmplă. Cum ar putea deveni nişte copii capabili de asemenea atrocităţi dacă ei sunt aceia care le-au comis? Cum ei, care au fost crescuţi într-un regim atât de strict din punct de vedere moral, ar putea deveni chiar criminali? Care este sursa acestui rău? Dacă privim filmul într-o cheie religioasă, am putea spune că pe om apasă un păcat originar de care nu poate scăpa. Dar cred că această perspectivă este una greşită, mai ales că avem de-a face cu Haneke, regizorul unor filme ca Funny Games sau Al şaptelea continent. Poate tocmai această societate încorsetată produce asemenea progenituri. După terminarea filmului, rămânem cu impresia unei societăţi ce se autodistruge, se mănâncă pe interior, chiar înainte de a a fi decimată de un eventual război. Panglica albă este doar negarea adevărului, pe care, de ruşine sau teamă (de noi înşine), îl ascundem.

Panglica albă Regizor: Michael Haneke Actori: Ulrich Tukur Genul: Dramă Durata: 145 de minute

Recomandare: Funny Games, varianta austriacă sau americană, care vă convine mai mult, filmele fiind identice. Găsim aici aceeaşi critică a unei comunităţi aparent liniştite.

Taguri: nr. 6 / iunie 2010 Tweet

Thursday, June 10th, 2010 at 7:36 pm, CULTURA MASS-MEDIA, RSS feed