Valkiriile au reprezentat de-a lungul timpului teme de inspiraţie pentru poeţi, muzicieni, artişti plastici, disputate din punct de vedere istoric, precum şi moral, iar originile lor au fost cel mai adesea atribuite popoarelor nordice şi mitologiei acestora. Valkiriile au fost înfăţişate de pictori sub forma unor oşti de femei care aleg cine urmează să fie sacrificat pe câmpul de luptă. Etimologia valkiriilor se găseşte undeva în anii 1300, în zona scandinavă, în perioada vikingilor. Cuvântul întâlnit în mitologia nordică derivă din valkyrja, şi este format din două cuvinte: substantivul valr, care tradus se referă la jertfele de pe câmpul de luptă, şi kjósa, care înseamnă a alege. Împreunate, sensul lor este traductibil prin „cel ales pentru sacrificiu“. Indiferent că sensul lor exact ne duce cu gândul la propria mitologie, doamnele cu coasa revin mereu pentru a ne atenţiona despre următorul pe care îl vor lua dintre noi.
Richard Wagner a ales laitmotivul unei călătorii acustice a valkiriilor, pe cai, intitulată Cavalcada valkiriilor, pentru Actul III al celebrei opere Die Walküre (Walkiria). Aceasta este binecunoscută publicului datorită originilor culturale populare din care îşi trage seva. Wagner a compus această operă în 1851, iar prima reprezentaţie în faţa publicului a avut loc împotriva dorinţei muzicianului, 20 de ani mai târziu. În cultura modernă, coloana sonoră a Cursei valkiriilor a fost folosită în filme precum Apocalypse Now, Jarhead, The Blues Brothers, sau în filmul lui Fellini, 8?, toate având la origine tema războiului, fie că este vorba de războiul din Vietnam sau de operaţiunile armate din Orientul Mijlociu. În filmul de faţă, al regizorului Bryan Singer, valkiriile wagneriene sunt cifrul unei operaţiuni care ar fi putut schimba cursul istoriei.
Operaţiunea Valkiria, sau complotul împotriva lui Hitler, cum este cunoscut istoricilor, lasă loc de interpretări. Adevărul istoric a ceea ce a reprezentat această operaţiune de înlăturare a lui Hitler din postura de conducător (führer), şi preluarea puterii de către armata germană, este refăcut de studiourile de la Hollywood şi îşi atrage în acest moment numeroase critici negative. O operaţiune care în mai puţin de şase ore i-ar fi putut salva viaţa lui Hitler, se transformă într-o operaţiune de trei ore, împotriva sa. Germania, aşa cum o cunoşteam noi, nu mai este doar o Germanie a lui Hitler şi a führer-ului, ci este şi o Germanie umanizată, care poate alege de partea cui luptă, şi care ia în calcul şi sacrificiul, ştiind că istoria va păstra, în arhivele sale, aceste adevăruri.
Cel care îl înfăţişează pe Hitler în filmul lui Singer, actorul David Bamber, îşi asumă rolul de icon al Germaniei naziste. Semnele de întrebare care se întrevăd prind spectatorul în plasa de păianjen care se ramifică în jurul lui Hitler. Filmul ne arată că Hitler a supravieţuit unui număr impresionant de comploturi împotriva sa, că şi-a creat nişte sisteme riguroase de evadare din orice tip de operaţiune care i-ar fi vizat viaţa şi concepţiile. Pelicula ne pune în postura în care ne întrebăm câte sosii a avut Hitler, şi îl înfăţişează pe acesta drept un adept al întâmplărilor fericite ale hazardului, una dintre devizele sale fiind legată de credinţa oarbă că, dacă atentatele împotriva sa eşuează, atunci menirea pe care o are de înfăptuit pe pământ este mai presus de orice voinţă umană.
Presa străină nu a primit cu braţele deschise filmul, chiar dacă actorii distribuiţi în această peliculă sunt de talie mondială. Tom Cruise în rolul Colonelului Claus von Stauffenberg, Kenneth Branagh în rolul General-maiorului Henning von Tresckow, nu îndepărtează ochiul critic al jurnaliştilor sau specialiştilor de la această producţie, şi nu-i conferă un loc călduţ, printre multe altele care au abordat această temă.
Despre regizorul Bryan Singer, care a mai realizat filme de succes precum The usual suspect sau X-men, presa spune că nu cere personajului interpretat de Cruise decât „prezenţă“ şi „forţă“, şi „nu e interesat nici el, nici scenaristul Christopher McQuarrie să ne servească o lecţie de istorie“, iar „jocul pe care îl realizează regizorul prin acest film este unul facil, lipsit de substanţă“. Faptul că regizorul a optat în parte pentru o distribuţie cu actori de naţionalitate britanică, dar şi germană, nu punctează decât „o cacofonie de tuşări“ care distrage spectatorul de la acţiunea şi miza reală a filmului. „Dacă Cruise nu ar fi jucat în Valkyrie, ar fi fost din cauză că este prea modern, prea american şi prea «Tom Cruise însuşi», ca să poată fi înţeles într-un rol, dar şi datorită faptului că lucrurile care se petrec pe peliculă îşi schimbă înfăţişarea sub imperiul realităţii galopante, iar uneori chiar mai rapid decât poate un star să-şi redefinească brandul.“ (New York Times)
Istoria ne spune că Stauffenberg a murit strigând „Trăiască Germania sacră!“, chiar dacă unii biografi ai acestuia susţin că ar fi putut la fel de bine striga: „Trăiască Germania secretă!“ Unii cercetători nu acordă o importanţă deosebită militarilor revoltaţi sau acţiunilor întreprinse de aceştia împotriva lui Hitler, ci mai degrabă privesc atentatele împotriva lui Hitler drept programe bine întocmite, care aparţin unei societăţi oculte, ai cărei membri erau adepţi ai poetului mistic Stefan George (1868–1933), autor al poemului Germania secretă. Misiunea acestuia era aceea de a menţine viu filonul spiritual al Germaniei, într-o epocă înclinată frecvent spre materialism. Germania secretă ar fi trebuit să fie o Germanie conştientă de bogăţia sa spirituală, formată într-o tradiţie creştină, dar care nu era străină idealurilor cavalereşti ale Evului Mediu, unde sacrificiul şi onoarea erau noţiunile de bază ale adepţilor. Deosebirea dintre Germania secretă imaginată de Stefan George şi gruparea lui Hitler constă în faptul că prima nu manifesta nici un fel de antisemitism, ba mai mult, în cercul de prieteni ai poetului erau de multe ori intelectuali evrei. Filmul lui Singer trece cu vederea unele dintre aspectele care ar fi putut reprezenta puncte de atracţie majore pentru iubitorii de istorie, de poveste, de neobişnuit, şi care ne portretizează, ca într-un crochiu neterminat, doar o frântură dintr-o realitate aflată încă în penumbră. Aş spune că este un film care ne lasă cu un apetit deschis, care ne trimite în arhivele bibliotecilor, pentru a afla şi din alte surse tot adevărul.
