Munchen
MunidvSUA, 2005-140 de minute Distribuit de: ROIMAGE 2000
Faptul real (Miinchen – 1972): în cea de a doua săptămână a desfăşurării Jocurilor Olimpice de Vară – intitulate, astăzi, având rezonanţe cumplite: Olimpiada Păcii şi Veseliei1. – un grup terorist palestinian, Septembrie Negru, invadează satul olimpic luând ostatici membrii echipei sportive israeliene şi cerând, în schimbul vieţii acestora, eliberarea a 234 de prizonieri fedayeeni precum şi a doi importanţi terorişti germani; guvernul israelian al Goldei Meir refuză categoric orice negociere; pe de altă parte, R.F.G. refuză permiterea unui comando israelian să pătrundă pe teritoriul său, poliţia germană lansând propria operaţiune de salvare a sportivilor; rezultatul este cumplit: 11 atleţi şi oficiali sportivi israelieni sunt aruncaţi în aer pe terminalul aeroportului Furtenfeldbruck situat la periferia Munchenului…! Câteva săptămâni mai târziu, trei dintre teroriştii fedayeeni, scăpaţi cu viaţă din explozie şi arestaţi de poliţia germană, au fost… eliberaţi (la cererea unor alţi palestinieni, ce ameninţau cu deturnarea unui avion Lufthansa…
Masacrul echipei de sportivi israelieni a fost transmis în direct, el fiind văzut de peste 900 milioane de telespectatori din întreaga lume… apoi, s-a aşternut TĂCEREA! (dar nu pentru mult timp: oribilele atentate teroriste au revenit, la intervale, culminând cu acel fatidic „11 SEPTEMBRIE”, ce a bulversat radical începutul noului mileniu).
Filmul celebrului Steven Spielberg revine, peste ani buni!, asupra acestui negru subiect- dar din cu totul altă perspectivă: este vorba de o acţiune la fel de reală, dar ţinută în secret, până acum câţiva ani, şi anume: serviciul de securitate israelian (atotprezentul şi temerarul Mossad.) recrutase un număr de patru oameni pentru a ucide – prin orice mijloace posibile! – pe cei 11 bărbaţi, acuzaţi de aceleaşi servicii secrete că ar fi organizat masacrul de la Munchen – şi care trăiau, bine-mersi, cu familii, afaceri proprii, copii etc. …prin mai multe oraşe ale lumii…! (abia acum, scriind aceste rânduri, remarc repetarea stranie a cifrei 11: 11 sportivi ucişi la Munchen, 11 terorişti ucişi de către comando-ul israelian – în sfârşit, 11 septembrie… ?! – n.a.)-
La o primă vedere, acest ultim film al lui Spielberg este un soi de „thriller politic” (cu urmăririle, suspansul şi exploziile de rigoare), realizat EXCEPŢIONAL! Marele regizor nu se mulţumeşte însă a urmări „uciderea foştilor asasini”, ci se întreabă (şi NE întreabă!) dacă ASASINATUL în sine poate fi pedepsit prin ASASINAREA asasinului, fără ca acesta din urmă să beneficieze de o judecată publică… !?
In film (ca şi în realitate – pelicula se bazează pe cartea- document Vengeance, scrisă de George Jonas), „justiţiarii” aleşi de Mossad mor şi ei, în confruntări, ca şi „urmăriţii” pentru crime în masă; „justiţiarii” (cei patru tineri, rupţi de familiile lor şi siliţi să trăiască într-un cumplit anonimat internaţional) încep să se întrebe dacă au dreptul să ucidă – la rândul lor! – oameni pe care nu-i cunosc?! Şl IATĂ CUM CERCUL SE ÎNCHIDE…!
O „anumită parte a presei” israeliene l-a acuzat pe Spielberg (el însuşi evreu!) de o anumită „cedare” în faţa pericolului, mereu mai acut, al violenţei lumii musulmane: nimic mai fals! Că pericolul fundamentalismului islamic (a nu se citi: „lumea islamică!”) există – ba e chiar din ce în ce mai evident, astăzi scăpat de sub control – asta e cu totul altceva (şi se datorează în bună măsură marilor puteri mondiale; atât de Mari şi de Puternice, şi de Pragmatice, încât au uitat că nu toată nenorocita asta de „restul- lumii” se ghidează după CALCULATOR!).
Filmul lui Spielberg CONSTATĂ un fapt; el nu dă SOLUŢII…!
Ceea ce este cu mult mai grav.
P.S. – Nu ştiu de ce, dar îmi revin acum în memorie cuvintele unui alt mare OM al civilizaţiei moderne, asasinat la rândul său, fără a se descoperi vreodată natura omorului: „Urmând lozinca OCHI PENTRU OCHI…! – toată omenirea va deveni oarbă.” ■
Mândrie şi prejudecată
Romanul clasic al scriitoarei engleze Jane Austen (1775-1817), a cărui acţiune este plasată către sfârşitul secolului al XVIII-lea, a stat la baza unor seriale de televiziune, mai mult sau mai puţin reuşite, realizate între anii ’50 şi ’95; singura adaptare pentru Marele Ecran îi aparţine regizorului Robert Z. Leonard, din anul 1940, care a intrat în istoria cinematografiei mai ales datorită interpretării, desăvârşite, a doi mari actori: Sir Laurence CHivier şi Greer Garson.
Nominalizat la OSCAR – 2006, pentru:
– cea mai bună actriţă în rol principal: KEIRA KNIGHTLEY
Iată că, acum, după 65 de ani, regizorul Joe Wright (care nici măcar nu citise cartea, până la apariţia scenariului scris de Deborah Moggach!) se încumetă să realizeze o nouă versiune a celebrului roman, „umblând” mult la dialogurile originale (fără a le sublima cu nimic savoarea originală!), hotărându-se să filmeze întreaga poveste într-o singură locaţie (conacul Groombridge din Marea Britanie, datând din secolul al XVII-lea), deşi acţiunea romanului se desfăşura pe spaţii mult mai întinse.
O familie burgheză, oarecum scăpătată, având cinci fete (de măritat!), se zbate între dorinţa neapărată de înavuţire a unei mame cam viclene dar toante, şi a unui tată în vârstă, suferind, dar înţelept şi mai ales plin de un umor nebun (în rol: Donald Sutherland!).
Cele cinci odrasle trec prin peripeţii „nemaipomenite” (asistăm aici la câteva baluri de epocă, excepţional filmate!), se îndrăgostesc pe rând şi, tot pe rând, cad pradă diverselor „capcane” puse de tineri înstăriţi, tupeişti, mincinoşi etc. etc. etc. (spre disperarea mamei, şi spre satisfacţia reţinută a tatălui!). în cele din urmă interesul nostru este stârnit (la culme, aş zice!) de idila, puţin probabilă – dar totuşi evidentă! – dintre cei doi eroi: nobilul şi posacul Darcy, şi exuberanta dar extrem de prudenta Lizzie (în roluri: Matthew MacFadyen şi, respectiv, Keira Knightley – ambii, absolut adorabili!).
Filmul este o poveste… (aş zice: „departe de lumea noastră dezlănţuită!” – dar care umple sălile, la cinematograful Studio, de pildă)… o poveste perfect gradată, pe parcursul a peste două ore de proiecţie… având un comic de situaţii, dar şi mai ales de replici, ce fac deliciul publicului…
In plus: o stare de „linişte” în urmărirea acestei poveşti fascinante… nişte peisaje ce te încremenesc prin frumuseţe… şi câteva momente-şoc, dar bine plasate (precum acel vier imens care, ademenit de un grăjdar cu o găleată cu grăunţe, traversează cadrul unei uşi, lăsând să i se vadă, sub codiţă, o pereche de „cojones” mari şi lucioase precum două gutui demne de o expoziţie agricolă…!).
Secrete de familie
“Rumor Has It..”, SUA, 2005 – 96 de minute Distribuit de: INTERCOM FILM ROMANIA
Am sesizat, în cuprinsul acestor pagini de film şi în nenumărate ocazii, că filmul american (şi nu numai!) trece printr-o profundă criză de originalitate, de autenticitate – şi iată de ce: în proporţie de 99%, marile REUŞITE ale producătorilor de peste Ocean au la bază scrieri în proză deja consacrate, deci romane (gen ce face parte dintr-un ALT domeniu al artei – cea de-a 7-a, mulţumindu-se cu un soi de plachiere, mai mult sau mai puţin reuşită…!). Lipsesc aşadar MARILE SCENARII ORIGINALE (cele ce au dus pe culmi încă nedepăşite numele unor: Fellini, Bergman, Wajda, Ford, Antonioni, Clair… ş.a.)… Ei, bine, se pare că însăşi apariţia unor astfel de „texturi” (mai mult originale, decât scenarii!?) nu mai pot rezolva problema: este cazul „scenariului” scris de T. Griffin, pentru produsul având titlul de mai sus…
Filmul se vrea a fi o comedie spumoasă; nu e nici „spumoasă”, şi nici măcar comedie nu e – ia, fiţi atenţi: doi tineri logodnici călătoresc cu avionul către domiciliul părinţilor fetei; aceasta din urmă, deşi îngrozită de „răul de zbor” – dar şi mai ales de perspectiva de a deveni soţie (?!) – vrea să facă SEX, neapărat, în W.C.-ul strâmt al avionului (prilej de pudibonderii atât de straşnic- comice, încât n-ar face să râdă nici măcar o mâţă leneşă peste care a trecut un camion); ajunşi la părinţi, ea află că are un alt tată de fapt şi porneşte în căutarea acestuia; găsindu-l, este atât de şocată încât… se culcă cu el (şi abia apoi, cuprinsă de remuşcări şi complexe oedipi- ene, îi cere sfatul… bunicii (fostă amantă a „tatălui” ei vitreg, şi aceasta!)… în sfârşit, nimeni nu mai înţelege nimic (nici măcar noi, spectatorii!), PUNCT: tânăra se reîntoarce la semi-părăsitul ei logodnic… (şi dacă încă nu v-aţi prins, aici apare cuvântul SFÂRŞIT!
Există, totuşi, două aspecte cu totul remarcabile în acest „non-film”, ce-l fac a merita să fie văzut: interpretarea unor DOI MARI actori – şi mă refer la Shirley MacLaine („bunica”) şi Kevin Costner („falsul tată”). Dacă o „primă doamnă a anilor ’60” (Apartamentul, Can-can etc.) este poate firesc să fie distribuită mai rar, din pricina vârstei – celălalt (Bodyguard, Dansând cu lupii], se pare că nu şi-a mai revenit după imensul dezastru financiar în care şi-a cheltuit o avere ca producător, regizor şi interpret (Războiul apelor).
Ambii sunt IMPECABILI (chiar şi într-o astfel de producţie). Dar asta nu mai înseamnă comedie… înseamnă TRISTEŢE!
(şi, aoleu, să nu uit: în rolul logodnicei – Jennifer Aniston) ■
