500: Internal Server Error 500: Internal Server Error
Interviu, PEOPLE

Florin Chilian „Lasă, băi, Tănase, le-arătăm noi case. • •”

March 15th, 2006, com Un comentariu

Recunoscută ca având un stil elitist, muzica lui Florin Chilian a fost adaptată, spune el, la cerinţele pieţei, prin arhicunoscutele sale Termopane (Cântecul avocatului), ca un fel de pariu cu sine însuşi că „va prinde” şi aşa. Şi nu s-a înşelat. De atunci, mai binecunoscut publicului larg, el rămâne oricum un personaj original pe scena fdlk-ului românesc, un cantautor avangardist care îndrăzneşte să spargă tabu-urile societăţii. Şi să redea folk-ului valoarea sa de manifest social. Dar dincolo de aprecierile criticilor de specialitate, ca şi de bogata sa experienţă festivalieră (vezi Om bun, Baladele Stgfiişoarei sau Floare de colţi, Chilian preferă să se considere doar un… „musafir”! De altfel, aşa îl şi recomandă cartea sa de vizită. Ce conotaţie capătă această auto­apreciere într-un asemenea context şi cum de-a ajuns la ea, aflăm împreună, de la autor.

De unde provine acest „Chilian”?

  • Un prieten bun de-al meu, preot la Biserica Armenească, mi-a spus că ar fi una dintre cele mai vechi familii armene, prezente pe meleagurile astea. Dar sin­cer, nu prea am avut eu legătură cu etnia… Şi mă mai cheamă şi Popovici – asta, ca să nu dezamăgesc pe nimeni!
    • Talent muzical moştenit genetic?
  • Am avut un dirijor de Filarmonică, printre străbunici.
    • Şi altfel? Dincolo de nume şi familie, cine ne este „musafirul”?
  • Un Săgetător, născut în Bucureşti, pe 14.12.68, în cartierul Dosul Morii, aşa se numea. Unde e acum târgul de maşini Vitan. După care am stat undeva prin Sălăjan, iar acum, mai nou, am renunţat la ceea ce înseamnă ideea de cartier.
    • Pentru?
  • Kilometrul 0,25. Piaţa Unirii.
    • Termopane ai?
  • Obligatoriu! De cea mai bună cali­tate.
    • Şi ce ascund ele?
  • Cea mai confortabilă casă din lume, cu tot interiorul proiectat de mine. Fiind foarte micuţă, am exploatat spaţiul la maximum. Aşa că, de la partea elec­trică până la designul biroului, am făcut totul cu mâinile mele. Mă liniştesc tre­burile casnice, şurubăreala, ştii? Şi-n general, dacă nu fac multe lucruri, nu înseamnă că-s tâmpit – doar comod.
    • Dar viaţa de cartier dinaintea acestor termopane de-acum, te-a marcat în vreun fel?
  • Doar în ceea ce priveşte copilăria, însă nu se compară cu ceea ce în­seamnă „cartier” la BUG Mafia. Pe atunci erau „mahalale”, mai exact – şi ăsta e un cuvânt mai cald. Am avut, însă, experienţe de viaţă de la o vârstă de la care alţii n-au nici amintiri, că na!, îţi imaginezi, nu era o sihăstrie acolo! Am prieteni care au mai mulţi ani de puşcărie decât au în libertate, deşi am plecat de la linia de start în acelaşi moment.
    • Şi ce a însemnat prima parte a aces­tei „curse” pentru tine?

Nu suport modestia. Sunt puţini oameni verticali în România şi ar trebui să iasă mai în faţă, să realizeze ceva, că altfel ne ia dracu’ pe toţi!”

  • A însemnat Liceul Matei Basarab, practicarea ciclismului dintr-a şaptea şi titluri de campion naţional, până într-a zecea, când a început să mă intereseze muzica. Atunci l-am cunoscut pe Vali Sterian şi, ştii cum e la început, îi căram instrumentele pe la concerte, ca să am bani ca să termin şcoala la zi. După care ai mei şi-au amintit că exist şi-au început să-mi facă propuneri legate de facultate. Căci şi-atunci era la modă, ca şi acum, să ai patalamaua la mână. Şi dacă aveai pe cineva unde trebuia, o obţineai chiar fără să treci pe acolo – iar familia asta în care m-am născut era genul care cădea în picioare, indiferent de orânduirea socială. Numai că, dacă tot habar n-au avut de mine 18 ani, i-am refuzat. Oricum, hotărâsem să mă ocup de muzică. Doar că la Conservator nu se făcea ce mă interesa pe mine. Iar o altă facultate pe care aş fi dorit-o, Psihologia, avea porţile închise de câţiva ani. Aşa c-am ales să nu merg pe cărări bătă­torite, ci împotriva curentului, să nu respect sistemul. Mi-am petrecut vre­mea prin biblioteci, lucrând cu mine însumi, pentru că sunt lucruri mai impor­tante pe „inside” de descoperit.
    • Şi totuşi, cine te-a ajutat să te formezi ca individ?
  • Trei fete. Trei relaţii decisive, care m-au construit de-a dreptul. Mi-au dat, practic, definiţiile alea care întregesc un om.
    • Vorbim de relaţii „ă la long”?
  • Da, ultima s-a încheiat acum un an sau doi. Şi-n urma acestor experienţe, ştiind din psihologie că o problemă începe să fie rezolvată din momentul în care vorbeşti despre ea – deci îi recu­noşti existenţa – am luat cea mai mare slăbiciune pe care o poate avea un om, partea sa cea mai fragilă şi am pus-o „pe tarabă”, practic. Vorbind despre fiecare dintre aceste relaţii în cântecele mele. însă nu în orice condiţii! Şi pe bani mulţi!
    • Dar nu eşti modest deloc.
  • Nu suport modestia. Sunt puţini oameni verticali în România şi ar trebui să iasă mai în faţă, să realizeze ceva, că altfel ne ia dracu’ pe toţi!
    • Vorbeai de bani, totuşi: cât de „mulţi”, de fapt? Ţi-ajung să-ţi cumperi casa la curte mult dorită?
  • Eh, marea realizare e că mi-am plătit datoriile, că am ţigări tot timpul şi benzină full în rezervor şi că-mi închid telefonul atunci când dorm. Nu e nimic mai important decât asta! în rest, până la casă, căutăm sponsori. Noroc că mai sunt şi oameni deştepţi primprejur, care să-mi înţeleagă muzica, aşa că lucrurile-s posibile.
    • Aşadar, revenind la cele trei „muze”: zici c-ai pornit devreme, cu motoarele ambalate la maximum…
  • Exact. Ca „motoare” care duc lumea înainte, după mintea mea, ar fi dragostea şi ura. Iar eu, nefiind capabil de ură (şi multă vreme am crezut că e un handicap al meu), am ales partea cealaltă şi n-am ales rău deloc, deloc. 0 duc mai bine decât mulţi care au respec­tat convenţiile astea sociale, absolut false şi aberante, şi şi-au trăit viaţa, dar pe lângă ea!
    • Şi cum se împacă cele două laturi ale personalităţii tale, cea romantică, profundă, nostalgică şi cealaltă, plină de ironie şi sarcasm?
  • Ironia şi sarcasmul ţin de spirit, înseamnă că sunt un tip isteţ şi chiar sunt! Nu priviţi oamenii în doar două nuanţe: alb şi negru. Aici vorbim de un om în complexitatea termenului – pentru că suntem şi îngeri şi sfinţi şi curve şi demoni. Eu sunt mai norocos, pentru c-am preferat să stau cu mine însumi mult timp şi am toate motivele să mă bucur de cât am reuşit să descopăr din personalitatea mea. A ţinut vreo 18 ani drumul ăsta, pentru că a fost o chestie asumată şi dorită din clipa în care am terminat liceul. Şi-abia de curând, acum vreo doi ani, s-a încheiat cercul…
    • Unele voci spun că ar fi fost cam lungă perioada asta de acumulare de care vor­beşti.
  • Asta pentru c-am vrut, doar, să fiu fiecare dintre voi, în tot acest timp – şi cerşetor şi „curvă” şi constructor şi mecanic.
    • Să experimentezi, aşadar, real-life.
  • Da, exact. Să văd toate feţele astea pe care le putem afişa pe social. De-asta mi-e foarte simplu acum să fiu eu însumi. Şi-n spatele fiecărei expe­rienţe a acestei lungi perioade, a rămas câte-un marcaj, care s-a tradus muzical, în final, printr-o melodie. Iar acum nu-mi rămâne decât să le fac publice.
    • Dar spuneai că şi prietenii ţi-au fost aproape şi sunt importanţi pentru tine…
  • Chiar foarte. Păi, cine îţi dă măsura a ceea ce eşti, decât privirea unui prie­ten? Ei îţi mai trag câte-un şut: „Băi, vezi că derapezi!” Pentru că e important să-ţi cunoşti limitele, să te poţi poziţiona corect în raport cu tine însuţi. Căci dacă te iei după ceea ce se întâmplă în socie­tate, ajungi la balamuc! Sau ajungi un „om normal”. Iar eu, oricum, n-am trecut nici de vârsta de 21, după care mai devii şi „om mare”, adică un tâmpit! Ori eu nu vreau să fiu nici una, nici alta.
    • Ai fost şi trădat în prietenie?
  • Da, e normal să se întâmple într-o lume în care funcţionezi ca animal social. Nu te poţi închide într-un „turn de fildeş”, cum fac marea majoritate a „pre­mianţilor” României, făcând contra­bandă cu fildeşul! Dacă ieşi, însă, în agora, la luptă, ca mine, ai parte de tot felul de surprize, multe neplăcute.
    • Şi tu, de când, mai exact, ai făcut-o, la modul serios? De când îţi „chinui” mâinile pe chitară şi inspiraţia în versuri?
  • De vreo 8 ani, de vreo 5 e OK, odată cu albumul de debut Iubi (Interfaţa la realitate). Nu dau în clocot, dar nici nu tremur de frig. Totul e legat de decizii, ştii? Mi-am spus la un moment dat: „stai, mă, că viaţa o trăieşte altcineva” şi-am schimbat macazul. E important să ai reperele corecte şi ceva noroc. Iar eu am avut, recunosc. Cred că şi de-asta nu sunt ranchiunos sau mârâit şi încerc să fiu înţelegător cu mine însumi.
    • Şi cine te invită la cântări, ca „musafir”?
  • Mulţi. Sunt un tip plăcut, să ştii… nu miros a transpiraţie, mă spăl dimi­neaţa pe ochi… nu ies niciodată din casă până nu fac duş! Şi, deşi, după mintea mea, n-am logică, habar n-am să cânt la chitară şi nu sunt un poet – doar un bun povestitor despre mine însumi – la un nivel mai profund, serios vorbind, cred că lucrurile se întâlnesc. Dacă nu, eşti un dobitoc care trăieşti doar ca să tragi apa la wc şi să plăteşti facturi! Se pare că cei pe care eu am mizat în demersul meu, chiar există – altfel n-ar mai avea loc nici interviul acesta, nu? Am mizat pe un cal câştigător. Asta-i tot. Iar dacă eşti diferit, prin muzica ta, ţine-o tot aşa, zic eu, chiar dacă nu le eşti sim­patic multora. Sunt pline cimitirele de oameni „simpatici”! Iar eu cred că, până la urmă, valoarea unei idei nu ţi-o dau linguşitorii, ci şi ăia care mai latră şi muşcă. E chiar sănătos să existe un echilibru între numărul celor care te respectă şi ceilalţi, imbecilii care sunt prin natura lor „suflete de slugă”.„Nu sunt un prietenos, înclin să-i tratez pe ceilalţi ca pe nişte imbecili a priori. Dar cei care reuşesc să depăşească zidul dintre noi, înseamnă că-s OK de respectat, oameni de cali­tate. Şi nici nu mă folosesc de cineva – un prieten îl ai nu să-i ceri bani cu împrumut sau să-i plângi pe umăr la greu. Fiecare are propri­ile necazuri. Depinde, însă, şi de calitatea celor din jur.”
    • La ce zonă socială te referi acum?
  • Păi, lumea politică e plină de imbe­cili, impostori şi „curve”; politicienii-s doar nişte bişniţari cu platfus mental. Ştiu doar să apară prin pieţe, acolo unde este acoperire media. Circ şi pâine – încă funcţionează relaţia asta. încă se cere…

-Şi-ntr-o atare situaţie, piaţa nu trebuie educată?

  • Nu-i treaba mea să fac lucrul ăsta. Eu am aşa, o potecă, unde mi-e confor­tabil. Poate părea modestie, dar în sis­temul ăsta din România, în care totul este cu fundu-n sus, e de fapt vanitate maximă. Nu cobor la nivelul publicului cum fac tot felul de „mari artişti”. Pentru că un artist adevărat este mai presus de nivelul mizeriei ăsteia zilnice. Şi-atunci trebuie doar să dai celor care te ascultă, toate argumentele necesare, pentru a-i determina să-şi dorească o apropiere de nivelul tău. Eu doar prezint o variantă. Le arăt doar, că e posibil şi aşa. în rest, e dreptul lor să aleagă. Din păcate, însă, lumea artistică e plină de impostori, de muzică „semipreparată”, de burice goale pe portativ. Industria noastră muzicală e un fel de casă de curve, iar pe criticii muzicali îi poţi cumpăra cu o bere. în condiţiile astea, nici nu mă miră că abia după 4-5 ani îmi este înţeleasă muzica! Iar radiourile promovează gagici, pentru favoruri sexuale, sunt cazuri notorii. Sau pe bani.
    • Ceea ce ţi s-a propus şi ţie?
  • Bineînţeles. Cu primul album, de debut. Şi-am refuzat, gândindu-mă că mai bine m-apuc să spăl parbrize! Dar chiar şi acum sunt difuzat doar la câteva radiouri. însă n-am probleme… nu radioul mă recomandă ca artist, ci cali­tatea pieselor mele. Chiar transmise aşa, din gură-n gură. Mai jos de-atât nu poţi cădea. Dar revenind la ideea echili­brului necesar, cu cei câţiva oameni care într-adevăr fac muzică bună, am o relaţie foarte OK.
    • Spuneai că e important să-ţi cunoşti limitele. La o introspecţie mai seriosă, cam ce ar fi de descoperit în cazul tău?
  • N-ai vrea să ştii… Dar e important să încerci să ţi le depăşeşti, cumva… s-ar putea să ai surprize plăcute. Iar cele­lalte, fac parte tot din tine, ca om, nu? E mai bine, totuşi, să ţi le cunoşti, decât să te trezeşti că, într-o anumită situaţie, n-ai coloană vertebrală şi nu ştii de ce…
    • Ai avut momente de genul acesta, în uima cărora ai regretat modul în care ai reacţionat?

-Sunt impulsiv şi-n unele momente regret. Sunt coleric, temperamental… mă enervez foarte uşor. Dar am învăţat în ultima vreme să-mi şi treacă, totuşi. Nu mă mai macin atât, nu mă mai con­sum pe termen lung…

    • Şi pe scena relaţiilor intime?
  • Eh, cu ele sunt la fel de comod ca şi-n viaţă. Le las să facă ce au de făcut. Mai ales dacă sunt inteligente, aşa cum îmi plac mie. Căci nu suport oamenii proşti! Aşa că mi le cam iau de la dudui. Dar e OK: se transformă-n muze. Deşi nu cer prea mult: să fie îngrijite, cochete, să nu scuipe pe stradă când sunt cu mine, deci să fie feminine. Nu mă atrage cum dau ele cu piciorul în minge! Norocul meu că e plină România de femei fru­moase – la kilogram!
    • Şi vocea, cum ţi-o întreţii? Ai avut probleme vreodată?
  • Nu beau apă rece şi nici apă „cu bule”. Dar am avut o infecţie pe corzile vocale o dată, când am stat mut vreo lună jumătate.
    • Hai, lasă-mă!
  • Dacă-ţi spun… mut ca peştele! Comunicam prin bileţele. Teribil. Cât priveşte vocalizele, nu ştiu să fac. Eu doar cânt, să-mi încălzesc corzile vocale. Altfel, nu ştiu muzică, de fapt. Asta cred că m-a şi salvat de cărări bătătorite. Şi nu beau alcool niciodată, înainte de a cânta. Prefer să fiu lucid pe scenă, lăsând doar adrenalina să-şi facă treaba. La fel, nu scriu piese în urma vreunei aventuri bahice.
    • La o retrospectivă rapidă a existenţei tale, ce frustrare mai mare sau ce angoasă îţi bântuie memoria?
  • Cu bacul la mate am avut un blocaj emoţional şi… ce-ar mai fi? Ah, şi locul în care am copilărit. Decât să fiu nevoit să mă întorc acolo-n Sălăjan, mai bine-mi iau serviciu! Şi ăsta ar fi sacrifi­ciul suprem al vieţii mele, crede-mă! Să devin un „mort umblător”.
    • Ce te sperie acolo, de fapt, atât de rău?
  • Nu accept să fac paşi înapoi. Drumul e spre înainte sau unde eşti deja. Altfel, renunţ la muzică – pe bune! Sau mă fac politician şi le rezolv pe toate.
    • N-ai renunţa tu, la statutul de „musafir” al folk-ului la care ţii atât.
  • Să ştii că e o „ocupaţie” foarte dură şi grea! Eu am luptat să mă „calific” la a fi „musafir”. Nu a fost un cadou. Cât timp nu sunt „angajat” la muzică, înseamnă că încă mai pot respira – şi ăsta e lucrul cel mai important pentru mine! Păcat că nu se face şi carte de muncă în meseria asta! Deşi nu mi-a plăcut niciodată ideea de-a avea carte de muncă, de a fi integrat într-un sistem în care, trebuind să munceşti, practic mori în fiecare clipă câte puţin, cumpă- rându-ţi, astfel, viaţa. Şi ce fel de viaţă? După ce că mor, trebuie să mai şi muncesc pentru asta?!…

text Marina Loizou foto Octovion Tibăr

Taguri:

Comentarii

  1. Great website…

    […]we like to honor many other internet sites on the web, even if they aren’t linked to us, by linking to them. Under are some webpages worth checking out[…]……

Comenteaza