Hoinărind printre conacele şi bordeiele uitate în ruină prin preajma „Şarpelui Roşu“, ajung pe Venerei. Acum cred că se cheamă altfel, dar asta nu-i schimbă nici sensul de mers şi nici aspectul. E o după-amiază de pierdut timpul. Nici frumos, nici urât, nici frig, nici cald. E miros de toamnă târzie.
text Horaţiu Ciornei
Merg până la locul unde încep să se certe arhitecturile între ele. Aici ne întâlnim de obicei. Am ajuns devreme. Traversez în epoca modernă de pe Moşilor, după atât parfum interbelic şi mă plimb aiurea. E monoton, dar sănătos. Două bănci, farmacie, casă de pariuri, alte două bănci şi iar farmacie. Şi tot aşa curge drumul până când telefonul îmi dă „pe loc repaos!“. La celălalt capăt se aude o voce spartă:
– Unde eşti, mă Horică ?
– Aici pe bulevard, aproape.
– Păi hai mă-ncoace, pe unde umbli ?! – mă ceartă vocea de la celălalt capăt, de parcă eu întârziasem.
– Vin, vin… Sunt aproape.
Măresc pasul, iar la colţul de la Odobeşti, cu statura-i caracteristică, impunătoare şi cu şapca obişnuită pe cap, de sub al cărei cozoroc mă fixa o privire încă severă. Armeanu. Ne îndreptăm spre clădirea unde-şi are biroul şi urcăm vreo două rânduri de trepte. Aici ne vedem din când în când. Destul de rar în ultima vreme. Ajunşi sus, ne facem comozi. El îşi caută îngrijorat o şapcă pe care a primit-o cadou recent.
– Dar aia cu Chicago Bulls unde e, dom’ Profesor, că aia e norocoasă ? – încerc să-l provoc puţin la discuţie…
– Lasă că o am eu şi pe aia, dar asta era nouă, frumoasă şi nu ştiu pe unde am lăsat-o. În fine… O găsesc eu. Ia zi, cu ce te servesc ? O bere, un suc, o apă, ceva…
– Cu nimic, mulţumesc. Aţi găsit pozele pe care voiam să le văd ? Sau mai bine zis, le-a găsit doamna ?
– Da, măi, uite aici. Mi le-a dat. Hai să-ţi arăt. Uite aici, pe prima pagină sunt eu – un copil, cu Radu Burtilă (Radu I) şi cu Gicu Dobrin. Gicu era cel mai talentat, făcea o impresie artistică extraordinară. Mi-aduc aminte că eu jucam inter-stânga, Gicu – dreapta, iar Radu I era extremă. Era sistemul ăla cu cinci atacanţi. Pe atunci echipa (n.r. FC Argeş) juca în „Ştrand“.
– Păi nu ştiam că aţi fost coechipier cu Gicu…
– Am fost şi am şi promovat împreună. Dar tu eşti din alte vremuri. E adevărat că el era mai tânăr ca mine. Dar l-am prins o perioadă destul de lungă.
– Şi cum era ? Aţi fost apropiaţi, nu ?
– Dacă-ţi spun ceva ai să râzi. Eu îl apăram în vestiar de ăştia mai mari care voiau să-l bată pentru că le dădea mingea printre picioare la antrenament. Mi-o mai dădea şi mie, dar nu mă supăram. Eu am fost singurul care am înţeles că nu făcea asta ca să te facă de râs. Pentru el era doar un mod de a te dribla pe care îl stăpânea foarte bine.
Priveşte în continuare pe album ca printr-o oglindă a timpului. Şi îmi arată o altă poză, în care era deja antrenor.
– Ia uite aici. Eram prima dată la echipa mare…
– V-aţi cam făcut antrenor aşa peste noapte. Foarte tânăr….
– Nu eram chiar aşa de tânăr. Poate mai tânăr decât ceilalţi. Preşedintele de atunci, Puiu Rapaport, m-a pus la tineret, unde am avut rezultate bune. Mai târziu, la ăştia mari, s-a certat Ozon cu Gicu şi primul dintre ei a plecat. Erau în căutare de antrenor şi primul secretar al judeţului, Gheorghe Năstase, i-a sugerat preşedintelui că ar fi binevenită numirea mea.
– Şi ?…
– Şi am luat titlul din primul sezon. Am stat la FC Argeş 9 ani. Şi mă mândresc cu faptul că am reuşit să câştig campionatul de două ori împotriva echipelor bucureştene şi a Universităţii Craiova. Astea erau forţe mari atunci. Dar şi noi aveam băieţi deosebiţi.
– Cum v-au primit băieţii prima dată-n vestiar? Ştiţi cum e, antrenor nou, tânăr, mulţi poate aveau tentaţia de a nu percuta la comenzi…
– Ştii ce se întâmplă, măi Horică … O parte dintre ei îmi fuseseră colegi. Mă cunoşteau şi mă cam respectau, iar ceilalţi au avut ocazia să mă cunoască după aia. Eu am fost de la început un antrenor poate mai sever, dar foarte corect cu jucătorii. De asta majoritatea mă respectă şi acum.
– Tot în primul an de antrenorat a apărut şi expresia „Focu’ la ei!“ ?
– Cred că da. Nici nu mai ştiu. Asta e o expresie pe care eu am inventat-o pentru a le transmite băieţilor din teren că mingea e bine să fie în jumătatea adversarului, chiar dacă avem sau nu posesia, le-am spus că e mai bine să se joace acolo..
– Păi oricum, dacă mingea ajungea la Dobrin… Dar, apropo de Gicu, el cum era în vestiar ? Se poate compara cu vedetele de astăzi ?
– N-am avut nici o problemă cu el. Era un om deosebit. Mai avea şi el scăpările lui, ca orice bărbat. Dar în rest, un familist convins, un caracter adevărat. Dimineaţa îi plăceau ouăle la nebunie, de fapt omleta. Iar la prânz, friptură. Ştii ce problemă avea el de fapt? Pentru că nu era omul exceselor… Fiind foarte popular, suporterii – chibiţii – aşa cum se mai numeau ei atunci, îl mai opreau la discuţii, la câte o bere, care se mai prelungea uneori. Asta era cu el…
Dă pagina şi zâmbeşte. Drumurile printre amintiri se intersectează între ele, la fel ca şi performanţele şi momentele memorabile.
– Uite, aici eram în primul an la FC Argeş. Uite-i pe Pigulea, Remus Vlad, Ciolan şi portarul Nicolescu.
– Cum a fost la celebrul meci de pe Dinamo? Acel 3-4 care a făcut pe FC Argeş pentru a doua oară campioană … Chiar nu au fost presiuni să câştige Dinamo? Gicu mi-a povestit cum vă pândeau securiştii de prin boscheţii care înconjurau Hotelul Parc.
– Nici vorbă. Nu a fost absolut nici o intervenţie. S-a jucat pe teren. Eu le-am zis băieţilor în vestiar următoarea frază ca să-i mobilizez: «Dacă jucăm de 10 ori cu Dinamo, de 9 ori ne bat ei. Dar astăzi trebuie să câştigăm noi!». Aşa le-am zis şi se pare că am reuşit să-i mobilizez foarte bine.
– Aţi avut un arbitru ungur la acel meci, Otto Anderco, şi la un moment dat, la 3-3, scor la care eraţi campioni, Dobrin i-a zis ceva acestuia…
– … Da. Păi Otto tot prelungea meciul, doar, doar, de-o marca Dinamo. Şi atunci, Dobrin s-a dus la el şi i-a spus să fluiere finalul că altfel le mai dă un gol dinamoviştilor. Ceea ce a şi făcut. A luat mingea, două driblinguri, şi i-a dat-o lui Anuţei de s-a făcut linişte pe tot stadionul… Dar îmi amintesc un alt arbitru ungur mai simpatic. Ioan Rus. I se spunea „Ioni Baci“ şi era şef de magazin prin Târgu Mureş. Nu vorbea prea bine româneşte. La un meci a dat penalty împotriva echipei mele chiar pe Dinamo. Băieţii mei au protestat, însă acesta, foarte ferm pe poziţie, le-a spus: „Pune-o acolo jos la var că la mine nu pârleşte pe Halagian“. Când am auzit am murit de râs.
– Cu Steaua cum a fost ?
– Ei… cu Steaua… Eu nu voiam să mă duc acolo. Mie îmi era bine la Scorniceşti. Şi de aia preferam să le dau jucători şi să-i sfătuiesc uneori pe cine să ia. Aşa au ajuns în Ghencea Piţurcă, Petcu, Bărbulescu, Radu II, Tătăran, Bumbescu – ăsta a fost cel mai bun, „ministrul apărării“ – Duckadam, Eduard şi Belodedici. Până la urmă, tot n-am scăpat. Ministrul Apărării, Olteanu, mă simpatiza foarte mult şi i-a convins pe toţi să mă aducă în Ghencea. Eu l-am titularizat pe Duckadam în detrimentul lui Iordache şi am făcut multe schimbări. Dar am stat numai 7 etape, povestea e cunoscută. Aşa a fost să fie. Când m-a chemat generalul Olteanu să mă anunţe, stătea pe un scaun la birou şi avea deasupra capului atârnat pe perete tabloul cu Ceauşescu. Mi-a spus atunci: «Ştii cine te-a dat afară ?». Eu am dat din umeri întrebător. Apoi, a ridicat degetul şi a arătat în sus, spre tablou, fără să se uite la el.
– Şi aţi ajuns apoi în tabăra cealaltă….
– Mai târziu. Da, păi eu sunt cel mai vechi dinamovist în viaţă. Am stat la ei vreo trei ani. Am luat şi campionatul. Ce băieţi am avut şi acolo! Gerstenmeyer, Selymes, Kadar, Cheregi, Demolari, ş.a.m.d.
– Dar l-aţi avut director tehnic pe Rinus Israel. Cine conducea până la urmă echipa, cine avea ultimul cuvânt ?
– Eu am fost toată viaţa mea antrenor principal şi cu asta ţi-am zis tot. Pe Rinus l-a adus Vasile (n.r. – Vasile Ianul – ex-preşedinte Dinamo) să fie şi el pe acolo. Era băiat bun. Mai multe nu sunt de spus şi nici nu cred că mai are vreo importanţă. Pe vremea aia se umplea stadionul la fiecare meci. Acum îl văd cam gol, iar lucrul acesta mă doare.
– Care a fost totuşi jucătorul preferat, fotbalistul care vă aducea liniştea când îl aveaţi în echipă, în afară de Gicu Dobrin, care iese din discuţie ?
– În primii ani se remarcau trei fundaşi care dacă jucau n-aveam nici o grijă: Barbu, Olteanu şi Remus Vlad. Apoi au fost şi alţii. Bărbulescu, Mihai Zamfir, Radu II…. La Steaua nici nu se mai poate pune problema. Acolo eu am contribuit decisiv cu selecţia. Cei care au venit după mine au meritul că au ştiut să omogenizeze lotul. De la Dinamo mi-l amintesc cu plăcere pe Gerstenmeyer, care a fost golgeter sub comanda mea.
– Demolari nu rămâne cel mai bun stranier din Liga 1, de după 1990 şi până acum ?
– Da, aici cred că suntem de acord amândoi.
– Şi ce jucători-problemă aţi avut, dar sincer… ştiu că de obicei sunteţi diplomat..
– Eu n-am avut jucători problemă pentru că îi dădeam afară imediat cum veneam nou la echipă. De exemplu, ultima dată i-am exclus din lot, cum am ajuns la Bistriţa, pe Alin Rus şi pe Sânmărtean, după care a început să meargă echipa. La mine, să ştii că fotbalistul trebuia să arate totul pe teren. Dacă aflam că nu se pregătea bine, vorbind de viaţă extrasportivă, şi juca şi slab, de abia atunci luam măsuri. În rest, era viaţa lor.
– Mitică Dragomir spune că nu a îmbrăcat în viaţa lui uniforma de miliţian. Puteţi să-mi povestiţi cum era chemat la raport la generalul Marin Bărbulescu sau de ministrul Nuţă ?
– Aşa e. Nu purta uniformă. Dar când era chemat la raport, la 7 dimineaţa, la birou, la Bărbulescu sau la Nuţă era obligat să poarte uniformă. Şi mergea mai mereu cu mine. Nu ştiu, cred că aşa le era obiceiul, să ne cheme pe amândoi. Asta se întâmpla când ieşea vreun rezultat negativ. Ne certau cât ne certau, dar o făceau cu dragoste şi din patimă pentru fotbal.
– Şi actualul preşedinte LPF nu se băga la echipă să vă spună cine să joace?
– Nu. Eu mă duceam la el să ne sfătuim, pentru că Mitică era de atunci un conducător foarte priceput. Ne confruntam în idei şi deseori ţineam cont de punctul lui de vedere. La mine oricum nu era cazul să se bage nimeni la echipă pentru că eu făceam şi politica de transferuri. Şi când ştiam că e în interesul clubului să vândă un jucător, îl băgam eu, fără să-mi spună nimeni.
– Şi o ultimă întrebare: de ce nu aţi ajuns niciodată selecţioner ? Alţii, mai puţin titraţi, au ajuns…
– Asta să ştii că m-am întrebat şi eu la vremea respectivă. Atunci când eram pe val. Unii spuneau că sunt armean, alţii că nu sunt comunist… Habar n-am motivul. Era şi moda ca selecţionerul să fie recomandat de cineva, iar pe mine nu m-a recomandat nimeni. Iar eu, până la urmă, m-am dus mereu acolo unde am fost chemat.
– Şi cu toate astea sunteţi un nostalgic al comunismului….
– Da. Sunt. Oamenii erau mai serioşi atunci. Eu cred că şi tu gândeşti la fel. Dar e adevărat că au fost şi lucruri rele…
– Au fost cam multe….
– Or fi fost, însă vreau să te întreb un lucru: ce sistem politic îţi mai oferă acum trei lucruri esenţiale şi anume: carte, serviciu şi locuinţă ? Oricum, asta nu e o discuţie pentru articolul ăsta. Aşa a fost să fie.
Mă vede că închid agenda.
– Gata, am terminat ?
– Am material de-o carte…
Ne ridicăm şi o pornim fiecare pe drumul său. Eu merg înapoi prin cartierul încă vechi, martor al multor istorii şi poveşti nescrise, multe din perioada pozelor pe care le ţin cu grijă sub braţ.
foto arhivă