FMVB, scurtă istorie cu personalităţi

Valoarea unei şcoli este reflectată în personalităţile pe care le-a dat de-a lungul timpului. Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti (din cadrul USAMVB) a dat, în cei 150 de ani de şcoală veterinară românească, un număr impresionant de specia­lişti, profesori şi cercetători de talie internaţională.

Intr-un secol şi jumătate de activitate peda­gogica şi ştiinţifică, FMV Bucureşti este cea mai puternică şcoală de medicină veterinară din România şi una dintre cele mai bune din sud-estul Europei. Privind către trecut, FMV Bucureşti (1921-prezent), iniţial numită Şcoala Veterinară (1861-1893), apoi Şcoala Superioară de Medicină Veterinară (1893-1921), a avut în fruntea sa nume celebre de profesori precum: Carol Davila (medic uman, primul director al şcolii), Mauriciu Kolben (1871-1883), Alexandru Locusteanu (1883-1885; 1890-1907), loan Athanasiu (1907-1910), Paul Riegler (1910-1919) şi Montaş Constantin (1919-1920). Ultimii doi vor fi decani ai viitoarei Facultăţi de Medicină Veterinară Bucureşti, alături de loan D. Poenaru (1930-1936).

Sub toate aceste nume de mari profesori ai FMVB s-au format generaţii întregi de profe­sionişti ai artei de a vindeca pe cei ce nu cuvântă. în anii de început ai medicinii veterinare româneşti s-au remarcat o serie bogată de per­sonalităţi, afară de cei numiţi mai sus, precum: Nicolae Bădulescu, care a construit Spitalul Militar Veterinar din strada Plevnei, Gheorghe Udrischi sau Grigore Savu, şeful catedrei de Farmacie şi Terapie la Şcoala de Medicină Veterinară. Acestei generaţii i-au urmat perso­nalităţile din perioada 1930-1950: Gheorghe lonescu-Brăila, preşedintele Societăţii de Medicină Veterinară în 1939 şi decanul Colegiului medicilor veterinari, cel care a fondat premiile pentru susţinerea tinerilor cercetători români în domeniul veterinar donând 300.000 de lei în acest scop. De numele său se leagă cel al lui Gheorghe K. Constantinescu, fondatorul geneticii româneşti moderne.

Generaţia de aura absolvenţilor FMVB, care au marcat dezvoltarea ştiinţei vet­erinare în România este considerata a fi cea dintre anii 1950 şi 1990. Urmaşi ai unor titani, aceştia au scris istoria veterinara la rândul lor. Astfel, au marcat a doua jumătate a secolului XX: Ilie Bădescu, cel care a iniţiat cer­cetarea în culturi de ţesuturi şi endocrinologie animală în România, Vasile Gheţie, cel care a înfiinţat Muzeul de Anatomie Animalieră şi a expus Vaca de sticlă- un mulaj didac­tic transparent topografic, Nicolae Stamatin, care a adus contribuţii va­loroase prin cercetările sale în ceea ce priveşte antraxul, pasteureloza şi stafilococii şi a introdus în programa şcolară dis­ciplina imunologie, Ion Adameşteanu – părintele semiologiei şi patologiei medicale moderne româneşti, contribuind la diagnosticarea anemiei infecţioase şi leucozei limfoide bovine şi mulţi, mulţi alţii pe care doar o monografie dedicată FMV Bucureşti îi poate enumera. Personalităţilor de mai sus li se adaugă o listă lungă de cercetători activi în diverse institute de cercetare de-a lungul timpului.

Incă din zorii medicinii veterinare, cursanţii – îndrumaţi de prof. Alexandru Locusteanu – lucrau la primul vaccin pentru animale. De altfel, chiar din 1893, la Şcoala Superioară de Medicină Veterinară ia fiinţă un Institut Vaccinal. Până la dispariţia sa, aici s-au preparat sero-vaccinuri utile diagnosticării şi combaterii bolilor infectoconta­gioase, printre acestea maleina şi morvina în 1892, tuberculina în 1896, iar în 1900 serul şi vaccinul anticărbunos (la început pentru animale, apoi pentru oameni), vaccinul şi serul antivariolic (inclusiv pentru oameni), serul antitetanic. în 1911, până la Primul Război Mondial va fi organi­zat, în cadrul şcolii veterinare bucureştene, Institutul de Seruri şi Vaccinuri, care după al Doilea Război Mondial va primi numele de Institutul Pasteur după numele celebrului savant Louis Pasteur şi va funcţiona până la finele lui 1948, când din institut se va desprinde o ramură, nucleu pentru noul Institut de Patologie şi Igienă Umană – IPIA. în 1962, IPIA va fuziona cu Institutul de Seruri şi Vaccinuri Pasteur, devenind Institutul de Cercetări Veterinare şi Biopreparate Pasteur, iar baza de producţie se va lărgi prin con­strucţia secţiei de vaccin antiaftos. în 1991, insti­tutul devine Regia Autonomă a Institutului Naţional de Medicină Veterinară Pasteur, iar din 1998 Societatea Naţională Institutul Pasteur. Personalităţile marcante care au activat în cadrul institutului denumit generic Pasteur, toţi absolvenţi ai FMV Bucureşti, au fost: Constantin Cernăianu (1890-1972), autorul operei fundamentale Piroplasme şi piroplasmoze; Lolica Pascu (1914-1998), care, după 16 ani de activitate în institut, a devenit primul director al Laboratorului de con­trol ştiinţific al produselor biologice şi medicamentelor de uz veterinar, Liviu Bran, Aurel Lupu, Nicolae Munţiu, Ion Suhaci ş.a.

Astăzi, numeroase femei practică medicina veteri­nară, iar multe dintre aces­tea sunt/au fost cadre uni­versitare la „FMV Bucureşti” sau în alte facultăţi de profil din ţară, ocupă funcţii de conducere în diverse laboratoare.

De numele Alexandru Locusteanu, al treilea director al Şcolii de Medicină Veterinară, este legată şi înfiinţarea Institutului Zootehnic (1895), care este însă desfiinţat în 1900 şi reînfiinţat 30 de ani mai târziu ca Institutul de Cercetări Zootehnice şi va fiinţa pe lângă FMV Bucureşti până la desfiinţarea sa în 1970. Primul director a fost Gh. K. Constantinescu, personalitate unanim recunoscută naţional şi internaţional în genetică şi zootehnie. Printre marile personalităţi care s-au remarcat aici se numără Nicolae Filip, fondatorul zootehniei mo­derne din România, Nicolae Teodoreanu, cel care a pus bazele noii rase de oi Merinosul de Palas, în 1956, Dumitru Contescu, Gh. Moldoveanu, Alexandru Furtunescu, Ion Fişteag, cu toţii absolvenţi ai FMVB şi apoi profesori în cadrul facultăţii şi cercetători la institut.

Considerată mult timp o profesie exersabilă numai de bărbaţi, probabil şi datorită greutăţilor pe care un veterinar le întâmpina în îndeplinirea acestei meserii, la începuturile medicinii veterinare în România (mai ales că primele solicitări au apărut din partea armatei), afirmarea femeilor în acest domeniu a fost posibilă odată cu Zoe Drăgănescu, prima femeie veterinar care a absolvit cursurile Şcolii de Medicină Veterinară în 1920. A doua femeie veterinar, care s-a evi­denţiat puternic în cadrul profesiei, a fost Olimpia Vechiu, care a urmat cursurile FMVB în perioada 1923-1926, fiind încadrată încă din timpul studenţiei la catedra de Farmacologie, apoi desfăşurând o prodigioasă activitate didactică la catedra de Farmacodinamie a FMVB, ca şef de lucrări. Acestor două deschizătoare de drum le urmează Constanţa Găzdaru-Adameşteanu, absolventă a facultăţii în 1937, care devine prima femeie medic ve­terinar profesor universitar în 1969, un prolific cercetător ştiinţific şi fondator de şcoală în patologia veterinară şi prima femeie veterinar onorată cu titlul Doctor Honoris Causaîn 1993 la FMV din Cluj-Napoca.