what mg is a yellow football xanax generic xanax xanax and promethazine together

bula cloridrato de tramadol e paracetamol buy tramadol no prescription tramadol shape color

xanax made me stupid buy xanax can i take meclizine and xanax together

fischer soma vacuum rc4 140 soma online soma india drug

valium and viagra mix diazepam 5mg valium diazepam 10mg effects

soma muscle relaxer pill soma drug soma medical associates winchester virginia

buy tramadol online Lafayette www.airp-asso.it/tramadolnorx/ dosage of tramadol for toothache

xanax drug urine test xanax no prescription xanax test taking

tramadol multiphase buy tramadol overnight tramadol and risperidone

stomach pain ambien buy ambien ambien effect on pregnancy

ALMANAH FLACARA

Fortăreaţa nebunilor

August 24th, 2011, com 3 comentarii

Noi, organizaţia iubitorilor de literatură buna (al cărei preşedinte sunt) îi mulţumim Lui George Arion pentru reluarea extraordinarului său serial cu Andrei Mladin şi îi cerem solemn să nu ne mai lase să aşteptăm încă douăzeci de ani până la scrierea unui nou episod.

(Alex. Ştefănescu)

Fragment dinromanul „Fortăreaţa nebunilor”, autor George Arion, Editura Crime Scene Publishing 2011

În încăperea asta n-am fost niciodată. Dar n-am avut timp să înregistrez obiectele care se găseau în ea. M-am pomenit înconjurat de mai mulţi indivizi care purtau şorţuri si mănuşi de cauciuc. Dacă aş fi văzut în mâinile lor şi nişte cuţite, dacă faianţa de pe pereţi ar fi avut pete de sânge, m-aş fi crezut într-o măcelărie.

M-au legat, mai întâi, de o masă. Curele late în dreptul pieptului, abdomenului şi picioarelor. Apoi, mi-au uns tâmplele cu un fel de gel fără nici un miros. Nu ştiam ce vor de la mine. Aş minţi dacă aş spune că nu mi-era frică văzân- du-le preparativele, executate cu o precizie de ceasornicar elveţian la maturitate. Mi-au luat tensiunea, m-au ascultat cu stetoscopul. Mi-au făcut fundul de ochi. M-au pus să respir numai pe nas, apoi numai pe gură. Pulsul o luase razna de tot. Sângele meu circula cu o viteză mai mare decât o putea atinge cel care îi cântase lui Tartini. Vorbeau în şoaptă şi parcă se grăbeau să ducă la bun sfârşit acţiunea pe care o începuseră.

De-abia într-un târziu i-am văzut fixându-mi doi electrozi de o parte şi de alta a capului. La început nu le-am bănuit rostul. Când am pri­ceput, am scos un urlet de groază mai înainte de a da drumul la curent. Dacă n-ar fi fost ţinut de curele, trupul meu ar fi fost proiectat direct în tavan. Iar dacă n-aş fi avut un căluş în gură, mi-aş fi înghiţit limba. Mi-am pierdut cunoştinţa.

M-au lăsat să-mi revin singur. Au mai luat-o de la capăt de două ori. De fiecare dată au mărit şi tensiunea curentului, şi durata elec- troşocurilor. Când m-au lăsat în pace şi m-au dezlegat, n-am mai reuşit să merg pe propriile mele picioare. M-au târât în camera mea ca pe un sac de cartofi.

O săptămână nu m-am dat jos din pat. Am început să am iar năluci. Vedeam totul dublu, auzeam zgomote ciudate. Din când în când mi se părea că plonjez într-un hău multicolor. Nu-mi mai ardea de râs. M-am căznit să mi-i închipui pe Gore şi Fane cum fac amor cu nevestele lor. Probabil că le îmbracă mai întâi în cămaşă de forţă, ca să fie mai siguri că nu li se opun. Pe faţa mea a apărut cu greu un zâmbet timid. S-a şters cu iuţeală.

Dar tocmai când credeam că mi-am venit în fire, a mai urmat încă o tură de electroşocuri, şi încă una, mai îngrozitoare. Urlam din toate puterile, fără nici o ruşine. Ţipam până când simţeam că mi se rup coardele vocale. Nu impre­sionam pe nimeni. Eram pentru ei doar un pacient cu probleme.

Ultima oară l-am simţit pe Profesor lângă mine. Din pricina lacrimilor care îmi curgeau pe obraji, nu l-am văzut când s-a apropiat. Doar l-am auzit. I-am simţit şi mirosul parfumului scump pe care îl folosea.

  • Terapia cu electroşocuri nu e cunoscută de prea multă vreme. Nici n-avea cum, nu folosim dintotdeauna curentul electric. Continuu sau alternativ, a fost o descoperire epocală. Dar tre­buie să ştii s-o foloseşti cu multă chibzuinţă şi abilitate într-o terapie ca a noastră. Se acţionează gradat, de la 70 de volţi la 400 de volţi. Mai întâi o secundă, după care, în cazurile mai păcătoase, se ajunge la patru-cinci secunde. De obicei, elec­trozii sunt fixaţi în zona tâmplelor. Eu unul pre­fer varianta asta. Alţii îi fixeazâ în faţa şi în spatele capului. De fapt, depinde de caz, de­pinde de locurile din creier pe care le vizezi. Ţinta trebuie stabilită cu multă precizie.

Si-a reluat discursul după ce a meşterit ceva la unul dintre aparate – nu era dintre cele mai noi, din moment ce dădea rateuri.

  • Unii sunt împotriva acestei terapii care s-a impus cu adevărat de-abia de câteva decenii. O numesc fascistă. Nu ezită să o compare cu tor­turile din beciurile Inchiziţiei. Însă cizma spa­niolă, înfigerea de ţepuşe sub unghii, sau smul­gerea, fir cu fir, a părului de pe trupuri avea drept scop obţinerea unor mărturii socotite de maximă importanţă. Da, aşa e, şi în lagărele naziste s-au realizat multe experienţe asemănă­toare celor pe care le facem noi aici. Însă în spe­cial pe oameni sănătoşi, epuizaţi însă fizic prin înfometare şi muncă. Era firesc ca ei să se îmbol­năvească, să nu răspundă adecvat la tratament. Dar nu poţi să condamni o procedură numai pentru că nişte descreieraţi au apelat la ea. Cică provoacă leziuni ale creierului, pierderi ale memoriei, diminuarea inteligenţei… Nu-i exclus – dacă nu e aplicată cu tot profesionalismul. Dar eu, în toată cariera mea, n-am întâlnit astfel de consecinţe la pacienţii mei. Fiindcă aceştia n-au fost, pentru mine, nişte cobai umani, de care să dispun după bunul meu plac, tatonând la întâm­plare, ca să văd ce le face bine, şi ce îi influ­enţează în rău. Au fost trataţi cu multă rigoare, după ce le-am fixat un diagnostic precis. Am pus la lucru o întreagă practică medicală. Tot ce au descoperit savanţii mai bun, astfel încât proce­dura mea să nu semene cu o tortură si să nu provoace groaza printre cei supusi la ea.

A mai făcut o pauză scurtă. Am încercat să devin vesel, aflând că durerile pe care le simţeam nu erau o tortură. N-am reusit. Uneori, dis­cernământul meu dă gres.

– Într-adevăr, o vreme subiecţii se simt con­fuzi, ameţiţi, dezorientaţi… E si firesc după ce asupra lor s-a intervenit cu o agresivitate benefică. Dar, peste un timp, redevin vioi, ageri la minte, sprinteni la vorbă, cu chef de viaţă. Nu se mai plâng de migrene. Nu mai au stări depre­sive. Nu mai vor să-şi ia zilele. Sunt de nerecunos­cut. Părăsesc sanatoriul pe picioarele lor, iar familiile îi primesc cu braţele des­chise. Un miracol datorat stiinţei.

Îmi vorbea mie? Sau echipei care se ocupa de mine? Se adresa unui grup de studenţi care îi sorbeau cuvintele ca pe un nectar? N-am avut cum să-mi răspund la întrebare. Din nou ceva ca un fulger mi-a străbătut capul. De data asta am lesinat înainte de a apuca să urlu.

Au mai fost ocazii când mi-am pierdut cunostinţa. Prima oară la zece ani.

Fusesem invitat la ţară, la bunicii unui coleg de scoală. Amicului meu îi plăcea să meargă la pescuit în râul care curgea prin împrejurimi. Înarmat cu o undiţă confecţionată dintr-un băţ de alun, l-am însoţit fără nici un chef. Nu-mi plăcea să pescuiesc si îmi spusesem că, dacă voi prinde ceva, îi voi da drumul înapoi în apă.

Ne-am dus pe un mal în dreptul căruia râul avea o adâncime de aproape doi metri. Prin alte locuri, când era secetă, îl puteai trece cu piciorul. Primăvara curgea vijelios, dar acum înainta lenes spre un alt râu, mai mare, în care se vărsa.

Am pus cu destulă scârbă râma în ac, si am aruncat firul de nailon de care era prins cât mai departe. Apoi m-am pus pe asteptat.

N-a trecut mult si am simţit cum băţul din mâna mea e cuprins de un tremur, si am văzut că pluta aflată la câţiva metri de mine se scufundă. Brusc am fost cuprins de o emoţie de care nu mă credeam capabil.

– Trage usurel!, m-a sfătuit celălalt băiat, cu o usoară invidie în glas.

Am tras, dar parcă la celălalt capăt al undiţei atârna o lespede grea. Să fi prins un peste atât de mare? Tocmai eu, care nu mai pescuisem nicio­dată? Să fie vorba de norocul începătorului, de care-i auzisem vorbind pe mulţi?

  • Trage mai tare! Am tras, dar degea­ba. Asa că m-am dus la marginea malului, ca să văd mai bine despre ce e vorba.

N-am făcut mai mult de doi pasi. Malul s-a surpat si m-am pomenit în apa care îmi trecea de crestetul capului. Nu stiam să înot. Am început să mă zbat.

  • Ajutor! Săriţi! Strigătul nu era al

meu. Eu deja înghiţisem apă si simţeam cum mă duc la fund.

.Când m-am trezit, eram întins pe pământ si doi bărbaţi stăteau aple­caţi deasupra mea cu chipuri îngrijorate. No­rocul meu a fost că tre­ceau pe-acolo, altfel domnul Profesor nu mă mai avea ca pacient.

În aceeasi vară am învăţat să înot. Am parti­cipat si la niste concursuri pe care le-am câstigat. Dar n-am să uit niciodată senzaţia aceea de coborâre ca printr-un tunel care se îngustează, luminat feeric si ospitalier. Din păcate, de-a lun­gul vieţii, am avut parte de multe astfel de căderi în hăuri multicolore, cele mai multe în urma unor confruntări cu adversari pe care nu mi i-am dorit.

M-au adus din nou în faţa marelui profesor. Ca de obicei, e cufundat în studierea unor dosare.

  • Domnul Andrei Mladin. Ce mai faceţi?

Îmi vorbeşte cu „domnule”. O fi un semn

bun? Dar de ce mă priveşte cu atâta insistenţă drept în ochi?

Fără să vreau, îmi plec privirea. Îi răspund ca Ion din Năpasta, când fusese întrebat cum a fost la ocnă.

  • Bogdaproste, bine.

Nu-si aduce aminte replica, sau, poate, n-a auzit-o niciodată. De aceea o ignoră si trece rapid la altceva.

  • Prin urmare, sunteţi gazetar la Flacăra.

Tresar plăcut impresionat.

  • Aşa e.

În sfârşit, s-a convins.

  • Perfect! Si ce articole mai importante aţi scris? Daţi-mi trei exemple! Nu vă cer mult. Numai trei!

Devin circumspect.

  • Păi.

N-are răbdare să-mi termin fraza. Repetă ca si cum n-as fi priceput ce mi-a zis.

  • Trei exemple. Atât.

Încep să-mi scotocesc prin memorie.

  • Am scris sute. Reportaje, interviuri, inves­tigaţii. Ce v-ar interesa?
  • Să zicem interviuri. Trei exemple.

În sfârşit, mă decid la ce să mă opresc.

  • Un interviu cu Emil Botta… un altul cu Nichita Stănescu. un altul cu Sergiu Celibidache.
  • Mai ţineţi minte anii de apariţie?
  • Cum să nu?

Îi indic anii. Îşi sună secretara. Se pare că azi umbra ei e şi mai mare şi, de aceea, e şi mai spe­riată.

  • Adu-mi colecţia Flacăra din anii pe care ţi i-am scris aici.

Îi întinde o coală de hârtie.

Fiecare rămâne adâncit în gândurile lui. Ale mele aleargă în multe direcţii, ca nişte dulăi care la vânătoare au simţit mirosul unui ciopor de vulpi. Oare ce mai pune la cale călăul cu maniere alese? Cloceşte el ceva de e atât de liniştit.

Secretara aduce de la biblioteca de pe etaj colecţiile cerute şi dispare păşind silenţios. Profesorul îşi scoate ochelarii şi face un gest larg, ca o gazdă care îşi invită oaspeţii să guste din bucatele ispititoare.

  • Vă rog să căutaţi interviurile respective.

Privesc la cele trei colecţii – pe vremea aceea

Taguri:

Comentarii

  1. uggs on sale says:

    Who’s keeping big pharma alive and kicking? Is it not a matter of lifestyle, I wonder? The consumerist lifestyle creates all those heart and digestive diseases that are current nowadays, along with diabetes and most cancers. These diseases are then ‘kept away’ with pills that one has to swallow perpetually. I’m positive that a healthy eating habit (read vegetarian-inclined) and daily exercise would go a long way to making most everyone free from our pill diets.

  2. Great website…

    Cool post, I really enjoyed reading it. I will check out your site for some more content on this subject….

  3. best viagra says:

    Great website…

    Cool post, I really enjoyed reading it. I will check out your site for some more content on this subject….

Comenteaza