- Revista Flacara - http://revistaflacara.ro -

Fortăreaţa nebunilor

Posted By Revista Flacara On In ALMANAH FLACARA | 3 Comments

Noi, organizaţia iubitorilor de literatură buna (al cărei preşedinte sunt) îi mulţumim Lui George Arion pentru reluarea extraordinarului său serial cu Andrei Mladin şi îi cerem solemn să nu ne mai lase să aşteptăm încă douăzeci de ani până la scrierea unui nou episod.

(Alex. Ştefănescu)

Fragment dinromanul „Fortăreaţa nebunilor”, autor George Arion, Editura Crime Scene Publishing 2011

În încăperea asta n-am fost niciodată. Dar n-am avut timp să înregistrez obiectele care se găseau în ea. M-am pomenit înconjurat de mai mulţi indivizi care purtau şorţuri si mănuşi de cauciuc. Dacă aş fi văzut în mâinile lor şi nişte cuţite, dacă faianţa de pe pereţi ar fi avut pete de sânge, m-aş fi crezut într-o măcelărie.

M-au legat, mai întâi, de o masă. Curele late în dreptul pieptului, abdomenului şi picioarelor. Apoi, mi-au uns tâmplele cu un fel de gel fără nici un miros. Nu ştiam ce vor de la mine. Aş minţi dacă aş spune că nu mi-era frică văzân- du-le preparativele, executate cu o precizie de ceasornicar elveţian la maturitate. Mi-au luat tensiunea, m-au ascultat cu stetoscopul. Mi-au făcut fundul de ochi. M-au pus să respir numai pe nas, apoi numai pe gură. Pulsul o luase razna de tot. Sângele meu circula cu o viteză mai mare decât o putea atinge cel care îi cântase lui Tartini. Vorbeau în şoaptă şi parcă se grăbeau să ducă la bun sfârşit acţiunea pe care o începuseră.

De-abia într-un târziu i-am văzut fixându-mi doi electrozi de o parte şi de alta a capului. La început nu le-am bănuit rostul. Când am pri­ceput, am scos un urlet de groază mai înainte de a da drumul la curent. Dacă n-ar fi fost ţinut de curele, trupul meu ar fi fost proiectat direct în tavan. Iar dacă n-aş fi avut un căluş în gură, mi-aş fi înghiţit limba. Mi-am pierdut cunoştinţa.

M-au lăsat să-mi revin singur. Au mai luat-o de la capăt de două ori. De fiecare dată au mărit şi tensiunea curentului, şi durata elec- troşocurilor. Când m-au lăsat în pace şi m-au dezlegat, n-am mai reuşit să merg pe propriile mele picioare. M-au târât în camera mea ca pe un sac de cartofi.

O săptămână nu m-am dat jos din pat. Am început să am iar năluci. Vedeam totul dublu, auzeam zgomote ciudate. Din când în când mi se părea că plonjez într-un hău multicolor. Nu-mi mai ardea de râs. M-am căznit să mi-i închipui pe Gore şi Fane cum fac amor cu nevestele lor. Probabil că le îmbracă mai întâi în cămaşă de forţă, ca să fie mai siguri că nu li se opun. Pe faţa mea a apărut cu greu un zâmbet timid. S-a şters cu iuţeală.

Dar tocmai când credeam că mi-am venit în fire, a mai urmat încă o tură de electroşocuri, şi încă una, mai îngrozitoare. Urlam din toate puterile, fără nici o ruşine. Ţipam până când simţeam că mi se rup coardele vocale. Nu impre­sionam pe nimeni. Eram pentru ei doar un pacient cu probleme.

Ultima oară l-am simţit pe Profesor lângă mine. Din pricina lacrimilor care îmi curgeau pe obraji, nu l-am văzut când s-a apropiat. Doar l-am auzit. I-am simţit şi mirosul parfumului scump pe care îl folosea.

Si-a reluat discursul după ce a meşterit ceva la unul dintre aparate – nu era dintre cele mai noi, din moment ce dădea rateuri.

A mai făcut o pauză scurtă. Am încercat să devin vesel, aflând că durerile pe care le simţeam nu erau o tortură. N-am reusit. Uneori, dis­cernământul meu dă gres.

– Într-adevăr, o vreme subiecţii se simt con­fuzi, ameţiţi, dezorientaţi… E si firesc după ce asupra lor s-a intervenit cu o agresivitate benefică. Dar, peste un timp, redevin vioi, ageri la minte, sprinteni la vorbă, cu chef de viaţă. Nu se mai plâng de migrene. Nu mai au stări depre­sive. Nu mai vor să-şi ia zilele. Sunt de nerecunos­cut. Părăsesc sanatoriul pe picioarele lor, iar familiile îi primesc cu braţele des­chise. Un miracol datorat stiinţei.

Îmi vorbea mie? Sau echipei care se ocupa de mine? Se adresa unui grup de studenţi care îi sorbeau cuvintele ca pe un nectar? N-am avut cum să-mi răspund la întrebare. Din nou ceva ca un fulger mi-a străbătut capul. De data asta am lesinat înainte de a apuca să urlu.

Au mai fost ocazii când mi-am pierdut cunostinţa. Prima oară la zece ani.

Fusesem invitat la ţară, la bunicii unui coleg de scoală. Amicului meu îi plăcea să meargă la pescuit în râul care curgea prin împrejurimi. Înarmat cu o undiţă confecţionată dintr-un băţ de alun, l-am însoţit fără nici un chef. Nu-mi plăcea să pescuiesc si îmi spusesem că, dacă voi prinde ceva, îi voi da drumul înapoi în apă.

Ne-am dus pe un mal în dreptul căruia râul avea o adâncime de aproape doi metri. Prin alte locuri, când era secetă, îl puteai trece cu piciorul. Primăvara curgea vijelios, dar acum înainta lenes spre un alt râu, mai mare, în care se vărsa.

Am pus cu destulă scârbă râma în ac, si am aruncat firul de nailon de care era prins cât mai departe. Apoi m-am pus pe asteptat.

N-a trecut mult si am simţit cum băţul din mâna mea e cuprins de un tremur, si am văzut că pluta aflată la câţiva metri de mine se scufundă. Brusc am fost cuprins de o emoţie de care nu mă credeam capabil.

– Trage usurel!, m-a sfătuit celălalt băiat, cu o usoară invidie în glas.

Am tras, dar parcă la celălalt capăt al undiţei atârna o lespede grea. Să fi prins un peste atât de mare? Tocmai eu, care nu mai pescuisem nicio­dată? Să fie vorba de norocul începătorului, de care-i auzisem vorbind pe mulţi?

N-am făcut mai mult de doi pasi. Malul s-a surpat si m-am pomenit în apa care îmi trecea de crestetul capului. Nu stiam să înot. Am început să mă zbat.

meu. Eu deja înghiţisem apă si simţeam cum mă duc la fund.

.Când m-am trezit, eram întins pe pământ si doi bărbaţi stăteau aple­caţi deasupra mea cu chipuri îngrijorate. No­rocul meu a fost că tre­ceau pe-acolo, altfel domnul Profesor nu mă mai avea ca pacient.

În aceeasi vară am învăţat să înot. Am parti­cipat si la niste concursuri pe care le-am câstigat. Dar n-am să uit niciodată senzaţia aceea de coborâre ca printr-un tunel care se îngustează, luminat feeric si ospitalier. Din păcate, de-a lun­gul vieţii, am avut parte de multe astfel de căderi în hăuri multicolore, cele mai multe în urma unor confruntări cu adversari pe care nu mi i-am dorit.

M-au adus din nou în faţa marelui profesor. Ca de obicei, e cufundat în studierea unor dosare.

Îmi vorbeşte cu „domnule”. O fi un semn

bun? Dar de ce mă priveşte cu atâta insistenţă drept în ochi?

Fără să vreau, îmi plec privirea. Îi răspund ca Ion din Năpasta, când fusese întrebat cum a fost la ocnă.

Nu-si aduce aminte replica, sau, poate, n-a auzit-o niciodată. De aceea o ignoră si trece rapid la altceva.

Tresar plăcut impresionat.

În sfârşit, s-a convins.

Devin circumspect.

N-are răbdare să-mi termin fraza. Repetă ca si cum n-as fi priceput ce mi-a zis.

Încep să-mi scotocesc prin memorie.

În sfârşit, mă decid la ce să mă opresc.

Îi indic anii. Îşi sună secretara. Se pare că azi umbra ei e şi mai mare şi, de aceea, e şi mai spe­riată.

Îi întinde o coală de hârtie.

Fiecare rămâne adâncit în gândurile lui. Ale mele aleargă în multe direcţii, ca nişte dulăi care la vânătoare au simţit mirosul unui ciopor de vulpi. Oare ce mai pune la cale călăul cu maniere alese? Cloceşte el ceva de e atât de liniştit.

Secretara aduce de la biblioteca de pe etaj colecţiile cerute şi dispare păşind silenţios. Profesorul îşi scoate ochelarii şi face un gest larg, ca o gazdă care îşi invită oaspeţii să guste din bucatele ispititoare.

Privesc la cele trei colecţii – pe vremea aceea

Flacăra apărea săptămânal, însă pe hârtie de ziar, o ruşine, tradiţia ei era de revistă ilustrată, pe o hârtie bună, o raritate la fondarea ei în 1911. Întind mâna şi încep să le răsfoiec – ştiu aproape la sigur în ce săptămâni ale anului au apărut dia­logurile mele şi la ce pagină anume. Devin însă tot mai neliniştit pe măsură ce mă uit prin ele.

Profesorul şi-a pus din nou ochelarii pe nas. Se uită la mine răbdător. Eu răsfoiesc cu febrili­tate colecţiile – nu e nici un interviu cu scriitorii şi cu dirijorul pe care i-am amintit.

Surâde rece. E maximum ce poate da în această privinţă. Dar mă încurajează

Iau revistele metodic, pagină cu pagină. Nicăieri nu-mi găsesc semnătura. Si aproape că nu era număr în care să nu am un articol. Hara avea o vorbă când mă vedea cât de mult scriu: „Hărnicia trebuie pedepsită!” Iată, după ani, dorinţa i s-a împlinit. Ce colecţii sunt astea? Au fost trucate? Sau am halucinaţii?

Îmi vine să-i arunc Profesorului colecţiile în cap. În ultima clipă mă răzgândesc. Uneori, mai iau şi eu hotărâri înţelepte. Izbucnesc în râs.

Îmi răspunde pedant.

Îmi vine să-i sar la gât. Clocotesc de furie.

Se retrage sub pavăza unei grimase dis­preţuitoare.

Îi fac din nou jocul.

Surâsul rece nu i-a dispărut de pe faţă. Îmi pune sub ochi o legitimaţie. Nu-si mai încape în piele ce triumfător e.

Arunc o privire şi dau din umeri.

N-are cum să fie. Numele e acelaşi. Dar fotografia e a unui tip rubicond, cu ochelari şi surtuc cenuşiu. Este imaginea insului care mă bântuia înainte de a fi fost lovit în cap.

Nu mai zice nimic. Apasă din nou pe butonul lui drag. Mă ridic de pe scaun. Fără să-i văd, îi ştiu pe partenerii mei de cadril care mă apucă de braţe. Coregrafia nu e prea complicată – mai mult plutesc purtat de către ei, ca într-un final apoteotic de balet, în care eroul e prezentat mulţimii în extaz, fiindcă a învins. Am inima cât un purice – n-am observat ce semn a făcut Profesorul. Dar nu sunt dus totuşi la subsol, sau la electroşocuri, ci în rezervă, aşa că ultimii paşi seamănă mai mult a ţopăit de bucurie.

După cum se pare, mi-au răscolit prin lucruri. Ce naiba se aşteptau să găsească? Un plan de evadare, întocmit de abatele Faria? Haine pentru ca să mă deghizez în infirmier şi, sub camuflajul ăsta, să caut uşa de la parter care dă în curte? Si, odată ajuns acolo, să o iau la sănă­toasa, ca un animal scăpat dintr-un ţarc? Sau au sperat să dea peste nişte cearşafuri înnodate temeinic unul de altul, cu ajutorul cărora să cobor de la etaj? Dar pe unde? Ferestrele sunt zidite. Nu ai ce gratii să pileşti, printre care să-ţi strecori trupul de unică folosinţă.

Mă întind pe pat. Ca să mă liniştesc, îngân încetişor Visare de Schumann. Apoi încerc, pen­tru a suta oară, să înţeleg cum am ajuns în acest sanatoriu, sau ce-o fi el – nici măcar nu ştiu unde e situat. În munţi? Între nişte dealuri? În plină câmpie?

Dar măcar e pe planeta asta?

Acum mă alint – unde naiba să fie? Ştiu prea bine unde sunt. Acolo unde mi-am dorit.

Într-o zi, am primit la redacţie o scrisoare. N-am deschis-o imediat. De fiecare dată când primesc o misivă de la cineva necunoscut, mi-e teamă că din nou e vorba de vreun geniu anonim care a descoperit perpetuum mobile, sau de un vindecător al cancerului, sau de un ins care a fost răpit de către extraterestri şi a scăpat ca printr-un miracol din nava lor, fiind gata oricând să povestească tot ce-a pătimit acolo: „Domnule, credeţi-mă, sunt de o cruzime înfiorătoare, nici măcar nu-ţi fac anestezie când îţi scot ficatul, ca să vadă ce greutate are…”

Aşa că am purtat scrisoarea asta cu mine vreo săptămână, luată cu alte hârtii puse în gean­ta mea.

Când am dat din nou de epistolă, n-am mai lăsat-o de o parte. Am deschis-o oftând, cu un coup-papier, amânând, din nou, cât mai mult lectura. Auzeam glasul corespondentului ano­nim: „Pe extraterestrii ăştia noi dorim să-i întâmpinăm cu pâine şi sare, dar nu merită nici un pahar cu apă.”

După ce am scos paginile din plic, le-am citit de atâtea ori, încât aproape că le ştiu pe de rost. Era pentru prima oară când unele stângăcii de exprimare dintr-un text nu m-au deranjat. Şi cel mai mare stilist le-ar fi ignorat citind rândurile acelea.

„Noi, cei care vă scriem suntem părinţii lui lacob Marinescu, condamnat de Judecătoria din Constanţa pentru că, în anul 1974 a încercat să plece din ţară.

Atunci am fost sfătuiţi de Procuratură să spunem că băiatul nostru este bolnav psihic, pentru a-i uşura situaţia, deoarece îl aştepta o condamnare grea. Am înţeles atunci că această prezentare a stării lui era sin­gura salvare pentru copilul nostru. În urma acestor demersuri, copilul ne-a fost dat acasă. Ne-am luat obligaţia de a-l interna într-un sanatoriu. În anul 1975 l-am dus la comisia de expertiză din Bucureşti şi aceasta ne-a eliberat un certificat în care se arăta fap­tul că fiul nostru era bolnav psihic. Cu acest certificat ne-am prezentat în recurs la Tribunalul Constanţa, care a luat act de starea băiatului şi procesul s-a amâ­nat, iar procurorul instanţei de judecată ne-a pus în vedere în continuare să-l internăm în sanatoriu. L-am internat şi a rămas acolo mai multe luni. Starea sănătăţii i s-a înrăutăţit din ce în ce mai mult. Mai târziu a trebuit să-l prezentăm din nou la comisia de expertiză, pentru a putea primi un nou certificat medical ce trebuia prezentat în instanţă, deoarece urma să se judece recursul. lnstanţa de judecată a confirmat sentinţa iniţială, dar condiţionat, în sensul ca pedeapsa cu închisoarea să nu fie executată.

Ni s-a dat voie să luăm băiatul acasă, dar avea psi­hicul foarte zdruncinat. Din partea miliţiei venea aproape în fiecare zi cineva în control şi ne punea mereu în vedere să nu-i dăm drumul în oraş.

Era din ce în ce mai apatic. Probabil că în timpul cât a stat la spital i s-a „spălat” creierul.

În luna martie 1976, a fost chemat într-o zi la tele­fon de o persoană necunoscută. În urma acelei con­vorbiri telefonice a plecat de acasă, fără să ne spună un cuvânt. Era în ziua de 15 martie 1976. Nu am ştiut nimic despre el până în seara zilei de 20 martie, când am fost anunţaţi de la miliţie să ne ducem la morga din Constanţa şi să ridicăm cadavrul fiului nostru, care se sinucisese într-un hotel din Mamaia.

Băiatul nostru a fost găsit înjunghiat în inimă, în ziua de 17 martie, într-o cameră de hotel. Pe pieptul lui, în dreptul inimii, erau vizibile patru împunsături de cuţit, dispuse simetric, închipuind colţurile unui patrat, iar în mijloc, drept în inimă, era înfipt cuţitul. Cum putea fi aceasta o sinucidere? De ce n-am primit nici un răspuns la cererile noastre de a se deschide o anchetă?

Noi credem că a fost ucis de către cei care i-au promis ajutor pentru obţinerea unui paşaport, sau l-au amăgit că i-ar putea înlesni plecarea, şi i-au pretins, pentru aceasta, foarte mulţi bani… Sau, poate că a fost o provocare… Fiul nostru era student şi poate că nu conveneau unele dintre convingerile lui. Poate că a fost atras într-o cursă şi a fost lichidat pen­tru că incomoda pe cineva…”

Am citit de două-trei ori scrisoarea şi am ascuns-o în fundul unui sertar de la biroul meu. Mă tulburase peste măsură. De-acolo am mai scos-o de câteva ori şi am recitit-o. Până la urmă, am mutat-o între filele unei cărţi de poezii – un adăpost sigur, cine mai citeşte azi poezie con­temporană! Dar, aşa cum se va vedea mai departe, mai există inşi interesaţi de evoluţia genului liric, de la noi şi din alte părţi.