ambien and nexium buy ambien ambien cr or ambien

hourglass ambient lighting powder diffused light swatch ambien 10mg what happens if you drink while on ambien

can you stay on valium long term cheap diazepam taking aspirin and valium

valium faz dormir valium for anxiety can valium cure hiccups

tramadol in comparison to oxycodone buy tramadol online tramadol how to get it

reasons for valium prescription diazepam 5mg valium sirve para dormir

identifying tramadol pills buy tramadol online tramadol 300 mg flashback

stopping the use of ambien ambien price buy ambien Chattanooga

can ambien constipate you buy ambien zolpidem buy Eugene

ambien lorazepam and alcohol buy ambien online does ambien cause sleep eating

ZOOM

Fotografii interzise

May 20th, 2008, com 3 comentarii

Hala veche de la Piaţa Unirii. O stradă în pantă din cartierul Uranus. O coadă la zahăr (vă mai amintiţi de cozile la alimente?). Oameni îngheţaţi de frig călărind un autobuz arhiplin, pe viscol. Demolarea bisericii Sf. Vineri. Construirea Casei Poporului. O bătrânică îşi îngrijeşte trandafirii. O mamă cu un cărucior de copil este surprinsă de o ploaie torenţială de vară. Strada Al. Donici mângâiată de razele unui soare de octombrie. Imagini sumbre, imagini gingaşe dintr-un Bucureşti trecut prin Epocă de Aur, marca Nicolae Ceauşescu. Imagini dintr-o altă viaţă trăită şi imortalizată de Andrei Pandele, artistul fotograf care a avut curajul să declanşeze aparatul foto în timpul celor mai negri ani de dictatură ceauşistă smulgându-le mărturii într-un album intitulat Fotografii interzise şi imagini personale.

Andrei Pandele. Arhitect. Membru al Ordinului Arhitecţilor din România, membru al Asociaţiei Artiştilor Fotografi din 1973, artist AFIAP din 1981, membru Associated Press şi Sigma din 1990. A publicat în Photo, NGM, Sovetskoe Foto, Letters de Paris, Midi Olympique, Rugby World&Post, La Mordorée, Adevărul, Cotidianul, Evenimentul zilei, Arhitectura. A publicat prima carte despre revoluţia română din 1989, Vom muri şi vom fi liberi, Editura Meridiane, mai 1990. Expoziţii: 2006 – Voies d’Off, Le Mois de la Photographie, Paris, Maison d’Europe et d’Orient; Revoluţia 1989, văzută cu alţi ochi la Institutul Francez din Bucureşti, Bucarest, ma ville, iulie 2005 – Rencontres Photographiques Professionnelles d’Arles; R/Evoluţii la Galeria Helions din Timişoara, în iunie 2005 etc.

De veghe în comunism

O fotografie face cât o mie de cuvinte. Andrei Pandele a înţeles adevărul acestei afirmaţii şi a avut înţelepciunea de a folosi aparatul foto deopotrivă ca instrument de creare a unei opere de artă şi ca mijloc de a povesti istoria unei ţări cu milioane de oameni înfometaţi sistematic şi cu oraşe dărâmate, deposedate de monumente istorice valoroase.

De profesie arhitect, Pandele a apreciat întotdeauna arhitectura caselor şi bisericilor vechi. De aceea, când au început demolările comandate de Ceauşescu în Bucureşti, artistul a ţinut să păstreze măcar pe film imagini din cel ce s-a numit cândva Micul Paris. Era pasionat de fotografie, colabora la două ziare de sport cărora le trimitea fotografiile sale, aşa că aparatul foto îi era un prieten devotat, care îl însoţea mai mereu. „Ca şi alţi tineri de astăzi, fotografiam tot ceea ce îmi plăcea: peisaje, sport, cai, fete etc. După cutremurul din ’77 am sesizat că se făceau demolări ale unor imobile care nu au suferit de pe urma cutremurului. Fusesem la un eveniment sportiv şi am trecut prin apropiere de Biserica Enei şi am văzut cum se dărâmă lăcaşul. Asta la o lună sau două după cutremur. Biserica nu suferise deloc din pricina cutremurului, deci nu ar fi trebuit să o dărâme. Pur şi simplu se luase decizia de a o demola, iar pentru asta au făcut tot posibilul să arunce bucăţi din zidul casei, care se dărâmase lângă biserică, peste zidurile bisericii, ca să existe motivul de a fi distrusă şi aceasta. Au demolat-o într-o noapte şi asta mi-a atras atenţia. Fiind arhitect, aflasem că se doreşte a se rade o mare parte din centrul Bucureştiului, inelul principal al oraşului. Aşa mi-a venit ideea să fotografiez clădirile care urmau să fie demolate. Eu nu am fost disident şi nici nu făceam nimic ilegal. Fotografierea unor clădiri putea fi legată de profesia mea de arhitect, deci nu am avut probleme. Eram corespondent la ziarele de sport şi realizam fotografii chiar mai tari decât oamenii lor. Mă pasiona sportul şi asta m-a făcut să realizez fotografii într-un timp foarte scurt astfel încât adesea nici nu-şi dădea seama cineva că am făcut o poză. Trei secunde îmi lua să fac un cadru. Eram greu de văzut şi de depistat“, povesteşte Andrei Pandele.

„Pentru fotografia cu Hala veche a Pieţei Unirii am primit chiar aprobare, în 1985, să o fotografiez de pe magazinul Unirea. Aşadar, nici vorbă de ilegalitate. Cu timpul, însă, am început să fotografiez lucruri mai puţin agreate de comunişti. Ceea ce m-a determinat să am grijă când şi în ce condiţii fac fotografiile şi mai ales să nu le arăt cui nu trebuie. Mi-am dat seama că viaţa noastră devenise un fel de tragi-comedie şi merita să imortalizez realitatea de sub nasul nostru. Exista un articol de lege privind denigrarea realizărilor socialiste care m-ar fi condamnat dacă aş fi fost prins. Nu am urmărit iniţial să prezint ce se întâmplă în comunism, dar progresiv, evident, am înregistrat şi realităţile comuniste. M-am întâlnit odată cu cineva, după revoluţie, căruia i-am arătat fotografiile. Omul m-a bătut pe umăr şi mi-a spus că am fost un norocos, el avea un amic care a luat şase ani de închisoare pentru o singură poză, iar eu la câte fotografii am realizat aş fi obţinut trei condamnări pe viaţă“, spune acum, râzând, artistul.

Bucureştiul în imagini interzise

„Aveam informaţii vagi despre bolile lui Ceauşescu şi ştiam că va muri până la urmă şi o să vină altul să-i ia locul. M-am gândit că, până la urmă, fotografiile astea ale mele ar fi putut deveni un album cu valoare istorică, dar nu aveam decât o idee palidă pe atunci în privinţa reunirii lor într-un album. Surprindeam la un moment dat tot ceea ce îmi trecea pe dinaintea ochilor şi mi se părea interesant. De pildă, a fost iarna grea a lui 1985, când Ceauşescu a interzis traficul rutier prin Capitală şi l-a lăsat aşa până în aprilie. Nu circula nimic şi toată lumea mergea pe mijlocul străzii fiindcă pe acolo era mai uscat. Chestia asta arăta ciudat, merita evidenţiată undeva, peste timp. Un mijloc de transport apărea o dată la un ceas, totul era un experiment ştiinţifico-fantastic. Aşa am realizat fotografii cu bulevardele pustii ale Capitalei la oră de vârf – 17.30. Nu mai spun de aglomeraţia din mijloacele de transport în comun dimineaţa, când toată lumea mergea la serviciu. Se făceau adevărate exerciţii de echilibristică pe tramvaie şi autobuze. Oamenii se revărsau afară, pe uşile autobuzelor. În plus, erau nenumăratele cozi la diverse produse alimentare, la benzină, la butelii în care puteai surprinde oamenii în diverse ipostaze. Cineva m-a pârât odată că am făcut poze cu coada la zahăr din strada Galaţi, dar eu am negat. Mai mult, mie mi s-a părut atunci interesantă nu doar coada ci şi dama din balcon care croşeta tacticos şi care apare în fotografie. Adesea am surprins momente care ar fi părut absolut banale la prima vedere, dar care spuneau totul despre acea epocă. Mă gândesc aici la fotografia cu tipul care reuşise să cumpere mai multă marfă rară – hârtie igienică – într-un iulie din 1983, undeva în Drumul Taberei. Era o imagine nevinovată, făcută din spate, nu avea nimeni ce să-mi zică. Oricum, oamenii nu se supărau, fiindcă eu făceam poza repede şi nu apucau să înţeleagă ce se întâmplă. Sigur, am mai fost interpelat de miliţie, fiindcă m-a pârât cineva că am pozat nu ştiu ce casă sau stâlp şi că sunt spion.“

Omul potrivit întâlnit la momentul potrivit

În calitate de arhitect, Pandele a călătorit şi prin ţară, mai ales la Timişoara, Bistriţa sau Craiova, având întotdeauna aparatul la îndemână. Astfel, a surprins viaţa oamenilor şi oraşelor din afara Bucureştiului. Un drum la Craiova i-a dat posibilitatea să fotografieze oamenii veniţi cu canistrele cu benzină în geamantane care aşteptau la poarta fabricii de automobile un amărât de Oltcit pentru care reuşiseră să obţină aprobarea să-l cumpere. Nu primeai benzină dacă nu dovedeai că eşti din judeţ, iar majoritatea fericiţilor veneau de la sute de kilometri depărtare să-şi ridice maşina. Era iulie 1984.

La evenimente, când restul fotografiilor se bulucesc să surprindă grimasele participanţilor, Andrei Pandele alege un alt unghi, la care nimeni nu se gândeşte. Ceva care să transmită pe lângă feţe atmosfera locului. Şi asta i se întâmplă mai mereu. El vede lucrurile altfel. Vede ceva pe care marea majoritate a fotografilor nu îl sesizează. De 30 de ani face asta şi niciodată instinctul nu l-a înşelat. „Să recunoşti tu ce ţi-a atras atenţia, ce e important mai înainte de a apăsa pe buton! Asta e important. O fotografie bună, în opinia mea, transmite o emoţie mai puternică privitorului decât a transmis subiectul celui care a fost efectiv de faţă la eveniment. Trebuie să fie altfel decât celelalte fiindcă, dacă e la fel cu celelalte, nu mai are nimic de spus în plus“, acesta e crezul lui Andrei Pandele, fotograful care a avut şansa să-l cunoască în 1975 pe marele maestru al imaginilor, francezul Henri Cartier-Bresson, omul care a impus fotografia instantanee în lume. Şi înainte se mai făcuseră, dar erau excepţii.

„Eram un puşti de 28–29 de ani, în mai 1975. Eram singurul din Asociaţia Artiştilor Fotografi care vorbeam fluent franceza. Secretarul general al asociaţiei era un tip cu o gândire diplomatică şi a reuşit să convingă Comiterul Culturii şi Educaţiei Socialiste că nu ar fi rău să-l invite pe celebrul fotograf Henri Cartier-Bresson în România. Am primit un telefon să mă întâlnesc cu Bresson la Hotel Nord. Sosise în România împreună cu soţia, tot fotograf şi ea. Bresson avea 67 de ani pe atunci şi doar 1,60 m înălţime. Mi-a părut o prezenţă dezamăgitoare pe moment. Mă aşteptam la altceva. Dar s-a dovedit că mă înşelam. Bresson avea nişte ochi care treceau prin tine. Şi domnul acesta mititel şi nesemnificativ avea o geantă care pentru un fotograf român ar fi fost ilară, era foarte mică – cât o carte roman medie – şi pentru standardele tinerilor fotografi omul ar fi fost de râs, dar ce îi ieşea era de plâns pentru noi toţi că nu reuşea nimeni fotografii ca ale lui. Avea un talent deosebit, o percepţie psihologică nemaipomenită în aşa fel încât mergea într-un loc cu puţin înainte de a se întâmpla un eveniment care merita toată atenţia camerei foto. L-am plimbat prin Bucureşti, prima dată între Piaţa Matache şi Calea Victoriei, a doua oară la nişte fabrici de pe platforma Militari, fabrica de lapte, de ceramică şi a treia oară pe la Big Berceni, IMGB. Am fost o dată şi cu un alt fotograf, Viorel Simionescu, care avea 35 de ani pe atunci. După şase ore de mers, Simionescu cădea din picioare, Bresson ar mai fi mers alte opt ore. În spaţiile pe care le-am vizitat oamenii ne percepeau diferit. Pe Simionescu îl vedeau de la cinci metri, pe mine de la trei, iar pe Bresson nu-l vedea nimeni de la un metru. Se ducea într-un loc unde părea că merge aiurea şi tocmai acolo se întâmpla ceva. Era ca o premoniţie. Atunci am învăţat că, dacă vrei să faci o fotografie bună, trebuie să fii în momentul potrivit la locul potrivit înainte să se întâmple evenimentul.“

foto arhiva personală Andrei Pandele

Taguri:

Comentarii

  1. I¡¯m delighted that I have noticed this weblog. Finally anything not a junk, which we go through incredibly frequently. The web site is lovingly serviced and kept as much as date. So it must be, thanks for sharing this with us.

Comenteaza