În calitate de fotograf oficial al Familiei Regale a României, Daniel Angelescu trăieşte de ani buni ca într-o poveste cu regi şi regine. Dar, ca în poezia lui Kipling, deşi păşeşte alături de Rege, şi-a păstrat firea. Cu demnitate şi modestie.
Îl întâlnesc adesea, cu aparatul foto, la evenimentele publice ale Familiei Regale a României. Alert, ubicuu şi discret în acelaşi timp, înfăşurat parcă într-o centură de genţi negre, burduşite cu aparate şi obiective foto. Privindu-i lucrările pe site-urile Casei Regale şi postările pe reţelele de socializare îţi dă impresia unui fotograf pasionat, care nu ratează nici una dintre clipele de graţie ale familiei sale. Poate că sună a lezmajestate, dar Daniel Angelescu şi-a găsit, la Palatul Elisabeta, familia de suflet.
❙ Cum aţi ajuns fotograf?
– Unchiul meu era fotograf amator, avea laboratorul în baie, după modelul vremilor dinainte de ’89. Mă lua pe lângă el când lucra şi mi-a deschis gustul pentru arta asta. Tot de la el am aflat istoria regalităţii în România, ca pe o poveste frumoasă. Priveam monedele acelea de 100 de lei, cu efigia Regelui Mihai I, şi mă miram: „Cum, noi am avut regi?“
❙ Aţi făcut „şcoală“, cu nume de referinţă?
– Am ajuns în arta fotografică cumva invers, prin industria fotografică. „Şcoala“ mea a fost laboratorul Kodak, din magazinul Unirea, unde am lucrat din ’96 până în 2010. Acolo am făcut „cursuri“ cu cei mai buni fotoreporteri ai noştri. Nume de referinţă? Da. Marius Bărăgan, Tibi Tibăr, Cosmin Bumbuţ, Alex Gâlmeanu, Doru Amăriucăi. Ei îşi developau filmele, scoteau pozele, iar eu învăţam meserie. Din mers. Cum se pun luminile, încadrări, diafragme, folosirea obiectivelor…
❙ Învăţaţi mereu?
– Înveţi. Că n-ai încotro. Evoluţia e rapidă, tehnologia te obligă să te adaptezi, citesc despre tot ce apare nou, chiar dacă nu am acces imediat la aparatura de ultimă oră. Suntem o comunitate, noi, fotografii profesionişti, împărtăşim orice informaţie nouă, învăţăm mereu tehnici, într-un ritm care însă ne fură timp şi ne lasă adesea fără acel răgaz necesar artistului să gândească o compoziţie. Nu mai avem timp să ne lăsăm inspiraţi. Ca să vă fie mai clar, gândiţi-vă că, la fotografierea unui eveniment, aparatele de azi sunt ca nişte mitraliere, tragem sute de cadre, pe repede înainte, iar alegerea celei mai bune fotografii vine după, prin selecţie. Sigur, funcţionează şi inspiraţia, dar într-o mai mică măsură şi provenind în special din experienţă. Din punctul meu de vedere, prin trecerea de la film la digital, s-a pierdut ceva. Cel puţin în fotografia de reportaj – şi aici se includ nunţile, botezurile… Inspiraţiei îi mai rămâne o şansă în fotografia de studio, de produs, de peisaj.
❙ Dacă ar fi să schimbaţi ceva în viaţa dv. profesională, ce alt drum aţi alege?
– Am absolvit liceul de aviaţie, dorindu-mi să conduc avioane. Deci… pilot!
Citatul preferat din discursul în Parlament al Regelui Mihai I al României, din 25 octombrie 2011: „Cea mai frumoasă coroană regală este încrederea şi dragostea românilor”
❙ Ce tip de fotografie preferaţi?
– Instantanee, fotografie de exterior, peisaj. De fapt, le-am încercat pe toate: fotografie de produs, de studio… Dar sufletul îmi rămâne la cea de reportaj. Cu toate că nu mă duc la orice eveniment, sunt oarecum selectiv. Am fost solicitat şi la Cupa Ministerului Afacerilor Externe, la care membrii corpurilor diplomatice se întrec în toate sporturile. O experienţă interesantă.
❙ Dacă vi s-ar cere sfatul, ce argumente pro şi contra meseriei de fotograf aţi aduce?
– E o meserie care îţi răsplăteşte din plin sufletul. Asta, deşi eu sunt foarte critic cu mine şi întotdeauna găsesc ceva care putea fi făcut mai bine, ceea ce e frustrant uneori. Pe de altă parte, spre deosebire de pictură, unde eşti stăpânul elementelor de pe pânză, le schimbi cum vrei, în arta fotografică, pentru că nu poţi schimba realitatea din vizor, ai nevoie poate de mai mult talent, ca să descoperi „picturalul“, acolo unde cei mai mulţi nu-l văd. Ca argument contra… din fotografie nu se scot uşor bani. Şi atunci trebuie să faci o balanţă, să vezi cât de departe eşti dispus să mergi în cariera asta.
❙ Aveţi vreun fotograf preferat? De la noi sau din lume?
– Îmi place fotografia de studio pe care o realizează Marius Bărăgan. Şi, desigur, sunt mari artişti în lume.
„Mi-ar fi plăcut să trăiesc în perioada dintre cele două războaie mondiale şi să imortalizez societatea de atunci, Casa Regală, eleganţa şi demnitatea unei lumi pierdute.“
❙ Ce faceţi dacă într-o zi vă simţiţi rău şi aveţi programată o şedinţă foto sau un eveniment de fotografiat?
– Mi s-a întâmplat o singură dată, dar m-am dus aşa cum eram, încercând să nu se reflecte în fotografii indispoziţia mea. Mort – copt, sunt acolo, ca un soldat. Dar există şi formula „sună un prieten“ (râde).
❙ În general, câte poze faceţi, ca să alegeţi din ele pe cea mai bună?
– Marja de eroare este cam de 20%, dată şi de mişcările neaşteptate ale subiecţilor.
❙ Primul contact direct cu regalitatea?
– În 1992, de Paşte, am fost şi eu acolo, la Continental, în mulţimea de sub balconul Regelui. Un puşti de 18 ani, încercând să prindă pe peliculă toată emoţia aceea copleşitoare, cu un Practika, cu obiectiv slăbuţ rău.
❙ Cum aţi ajuns fotograful oficial alFamiliei Regale?
– Printr-o întâmplare. Cum ziceam mai devreme, pe formula „sună un prieten“. Marius Bărăgan realiza fotografiile oficiale ale Familiei Regale, acelea gen studio, în birou, în parcul palatului. Era în 2006, când s-a anunţat vizita oficială a Principelui Moştenitor Alexandru al II-lea şi a Principesei Ecaterina a Serbiei. Marius ştia că fac mai multă fotografie de reportaj decât el şi mi-a propus să „acopăr“ eu evenimentul, care se desfăşura la Sinaia şi în diferite puncte ale Bucureştiului. Acela a fost momentul de plecare, urmat de o perioadă de tatonări; nu eram nici un mare nume în fotografie, nici nu ştiam o mulţime de lucruri despre cum te porţi în preajma membrilor Familiei Regale… Treptat, însă, le-am învăţat pe toate, cu ajutorul lor şi al staff-ului. Nu mi s-au reproşat niciodată greşelile, cel mult mi s-a arătat cu multă discreţie şi căldură care este protocolul, atunci când îl încălcam din neştiinţă. De fapt, sunt lucruri de bun simţ. Iar dacă eşti atent la detalii, dacă ai şi afinitate pentru un comportament născut din nobleţe şi discreţie, lucrurile se leagă firesc, chiar şi în plan sufletesc.
❙ Ce ştiţi despre celebra fotografie din 1992 cu regele Mihai plutind parcă deasupra mulţimii, undeva pe Calea Victoriei?
– Printată în Germania, pe aluminiu, acum se află înrămată la Palatul Elisabeta. Este destul de mare, 100 pe 70 cm, n-a fost foarte simplu să o reproduc, pentru că suportul metalic reflecta lumina.
❙ V-aţi gândit să faceţi o expoziţie cu Familia Regală în fotografiile dv.?
– Aş fi onorat să adun într-o expoziţie, ca un fel de încununare a colaborării mele de până acum cu Familia Regală, lucrările apărute în albumul Jubileul Regelui, realizat din iniţiativa Alteţei Sale Regale Principele Radu.
❙ Cum l-aţi descrie în trei cuvinte pe Majestatea Sa?
– În trei cuvinte, ar fi aşa: demn, integru şi modest. Dar e mult mai mult de-atât. Eu nici acum nu m-am obişnuit cu prestanţa Majestăţii Sale. Este copleşitoare, deşi Majestatea Sa este cu adevărat foarte modest. Cum spuneam, am crescut în valorile regalităţii. Dar una e să le cunoşti şi alta e să le simţi direct. După schimbarea pe care a produs-o în mine această apropiere, cred că – fac un exerciţiu de imaginaţie – dacă fiecare român ar sta în preajma Regelui Mihai I măcar trei zile, România ar deveni alta. Apoi, sunt simbolurile istorice pe care le reprezintă: parte integrantă a identităţii României, este cel mai în vârstă cap încoronat al Europei şi monarhul cu cei mai mulţi ani (85) de la prima încoronare.
❙ Dintre momentele trăite lângă membrii Familiei Regale, pe care le-aţi alege să le povestiţi, la bătrâneţe, nepoţilor? Momente deopotrivă emoţionante sau amuzante.
– Eram la Peleş, în 2009, mai mulţi fotografi şi cameramani, încercând să prindem momente din vizita la castel a familiei regale şi a oaspeţilor lor de seamă. Era aniversarea Alteţei Sale Regale Principesa Margareta. „Alaiul“ ajunsese într-un salon larg şi foarte înalt, iar Majestatea Sa a ieşit în balcon, să facă poze cu aparatul său. Noi, în spate, cu „armele“ la ochi. Deodată, Majestatea Sa se întoarce şi ne fotografiază, zâmbind: „Iată v-am făcut şi eu vouă o fotografie!“