În interviul publicat în acest număr, Ion Iliescu afirmă că nu i-a fost frică în Decembrie ’89. Poate bravează. Sau poate că nu.
Eu unul, însă, recunosc faptul că mi-a fost frică.
Eram în redacția revistei Flacăra când a început să se tragă spre Casa Scânteii. Cu toții am rămas uluiți, urmărind trasoarele pe cerul nopții. Apoi, am stins luminile în birouri și ne-am refugiat pe coridor. Acolo am continuat să scriem, la adăpostul zidurilor groase. Primele noastre articole în care spuneam cu adevărat ce credeam.
Din când în când, ușa de la intrare se deschidea. Cei care veneau de afară aduceau vești înspăimântătoare. Sunt mii de morți! Nu mai beți apă de la robinet! E otrăvită! Un grup de teroriști s-a strecurat la subsol și se pregătește să arunce clădirea în aer!
Băteam, totuși, în continuare la mașină, ascultând șuierul gloanțelor. Ne așteptam ca, în orice clipă, peste noi să năvălească uslași, care să înceapă să ne împuște unul câte unul.
Mi-a trecut frica de-abia după ce am văzut pe stradă un camion cu soldați împușcați. Zăceau unii peste alții, ca niște trunchiuri de copaci tineri – o grămadă de trupuri însângerate. Mi-au dat lacrimile. Atunci mi-am spus: „Fie ce-o fi! Viața nu mai face doi bani dacă se petrec astfel de grozăvii.“
De-abia peste multe zile, după ce m-am mai liniștit, am reflectat la curioasa traiectorie a gloanțelor trase din Herăstrău. Dârele luminoase porneau din parc și se duceau peste Casa Scânteii. Parcă o forță necunoscută le atrăgea în slava cerului. Da, mirosea puternic a praf de pușcă, dar nici un geam n-a fost spart! Nu s-a înregistrat nici o victimă!
Din clipa aceea au început întrebările. Întrebări la care n-am găsit răspuns nici până acum.