Halkidiki de cinci stele

Hotelurile de lux din Halkidi­ki au pus mână de la mână, sub „bagheta” Asociaţiei ho­telierilor şi a Aegean Airlines,şi au invitat presa din Bucu­reşti într-un info-trip de cinci stele. In ideea că ar fi cazul ca românii să se integreze şi în turismul european propus de peninsula grecească. Şi care înseamnă cu totul altceva decât hotelurile modeste şi plaja înghesuită din Parallia Katerini, staţiunea invadată, în ultimii ani, de ai noştri, ca brazii. Din motive de preţuri rezonabile, evident.

Chiar dacă ai lua-o „goală”, aşa cum a lăsat-o Dumnezeu, peninsula Halkidiki, dantelată în trei braţe, Kassandra, Sithonia şi Muntele Athos, este o mostră de fru­museţe. O simfonie in verde şi albastru. Interpretată magistral de munţii retezaţi, brusc, în plaje aurii şi de pădurile care foşnesc în tandreturi chiar cu ocheadele de smarald ale Mării Egee. O combinaţie natu­rală seducătoare, asupra căreia ne-a atras atenţia, în mod repetat, şi Maria Pappa, operaţion manager al Asociafiei hotelierilor. Recunoaştem, jos pălăria, nu e de ici, de colo, să ai munte, mare şi păduri în acelaşi „pachet”. Şi dacă peste peisajul ăsta mai trânteşti şi nişte complexuri hoteliere de lux, e normal că iese un fel de paradis la puterea a 250-a, să zicem, că atâţia patroni fac parte din asociaţia amintită. Adăugând faptul că aceste destinaţii sunt la maximum zece ore de mers cu maşina, din Vama Giurgiu, sau o oră, cu avionul, cu siguranţă că turiştii români mai relaxaţi financiar vor degusta, în curând, ofertele de cinci stele din Halkidiki. Cu atât mai mult cu cât preturile sunt negociabile, nu au doar variante „bau- bau”. Cifrele de recepţie, care, într-adevăr, ajung la 400-500 de euro pe noapte, pentru o suită de fiţe sau un bungalou cu piscină şi plajă proprii, devin mult mai cumsecade dacă se „târguiesc” prin agenţii, mai ales în extrasezon. La începutul lunii mai, de pildă, reducerile au coborât la 35 de euro pe noapte, pentru o persoană.

Dacă ar fi să mergem pe mâna consulu­lui general al României la Salonic, Dumitru Hrituleac, care, întâmplător, coincide cu gus­tul nostru, am „risca” o vacantă la Sâni Resort, în Kassandra. Riscul se referă la fap­tul că acolo totul este „atât de perfect” încât, după aceea, rămâi buimac, o bună bucată de vreme. Prin comparaţie, nimic nu-ţi mai place, nimeni nu-ţi mai intră în voie. Dacă directorii mei nu mă vor concedia, în următoarele zile, pe tema amintită, promit să revin cu un reportaj exclusiv despre Sâni. Deocamdată, însă, vă spun doar că este un concept turistic unic, şlefuit până la diamant, de la primul până la ultimul detaliu. O biju­terie de orăşel, în toată regula, cu port privat, zeci de hoteluri şi bungalouri, baze sportive, centre de relaxare şi înfrumuseţare, cabinete medicale, grădiniţe cu program special pen­tru vacanţa copiilor, 14 restaurante, baruri şi discoteci la tot pasul, şapte kilometri de plajă. Şi helioport, evident, că poate vreţi să fiţi luaţi cu elicopterul, de la Salonic. Dacă toate acestea sunt de cinci stele plus, servi­ciile, din câte am băgat noi de seamă, or fi de şapte, că mai multe nu cred că există. Tot personalul, de la directori până la ultimii bucătari sau agenţi de pază, este la dispoziţia turiştilor. Nu de reclamă, ci pe bune. Cu ele­ganţă şi bucurie, astfel încât ai sentimentul că eşti oaspetele de onoare, chiar dacă mai sunt mii ca tine. Cred că tocmai această fineţe în a face turism de lux – exemplificată, de pildă, prin stilul Victor Dimitrov, sales&marketing manager, şi manechin, pe deasupra, care se pune la dispoziţia ta, cu modestie şi plăcere, pentru orice informaţie, cerându-ti şi sfaturi, de care chiar tine cont – face din Sâni Resort un vis pe care merită să-1 trăieşti, măcar o dată în viată. Sau de mai multe ori, dacă te cheamă Clinton, Puţin, Prinţul Charles, Berlussconi ori Madonna, ca să amintim doar câţiva dintre clienţii celebri ai complexului.

Asociaţia hotelierilor din Halkidiki [www.halkidiki- hotels.gi) ne propune adevărate oaze de relaxare şi la capitolul patm stele. în acest sens, puteţi încerca serviciile oferite de hotelurile Alexander the Great, Astoria, Xenia sau Agionissi Resort Cu o menţiune specială pentm ultimul, fiindcă se află pe o insulă, Amolioni, înconjurat de un peisaj dumnezeiesc de faimos.

Pe braţul Sithonia străluceşte o altă des­tinaţie de cinci stele. Porto Catras, gazda summitului Uniunii Europene din 2003, se mândreşte, pe lângă luxul firesc pentru un asemenea CV, cu singura pistă de golf cu 18 găuri din Grecia, care atrage puzderie de milionari şi, în acelaşi timp, împătimiţi ai sportului cu pricina. Apoi portul privat, de unde puteţi închiria un iaht, cu 500 de euro pentru o croazieră. Sau vila armatorului grec Yannis Carras, întemeietorul domeniului, pe care iarăşi o puteţi închiria, cu „doar” 18.000 de euro pe noapte. Am zăbovit şi la Academia de tenis a complexului, pentru că instructorul, tot de cinci stele, este Dan Petrişor, un român stabilit în Germania, fost coleg de Roland Garros cu Ion Ţiriac şi Ilie Năstase. De la el am aflat că aici li se pregăteşte ceva tinerilor români talentaţi într-ale tenisului şi fără suport financiar pen­tru asta. Ţiriac a promis că va sponsoriza pregătirea unui lot prin care, eventual, să rupem gura târgului, chiar în baza de la Porto Carras.

<

Sigur că o vedere din Halkidiki nu ar fi valabilă fără Athos, braţul cu aură mistică al peninsulei. Chiar şi hotelurile de aici s-au adaptat, în diverse forme, la această combi­naţie unică dintre turism şi religie. Eagles Palace, de pildă, un hotel din Ouranopolis, membru al organizaţiei Small hminj hotels of the worid, din 2003, pare mai degrabă un muzeu decât o destinaţie de vacantă. Construit în stil bizantin, încărcat cu obiecte de artă, icoane şi mobile patinate, încât ai senzaţia unei luxuriante întoarceri în timp, hotelul te copleşeşte, pur şi simplu. Ai senzaţia stranie că trebuie să fii foarte atent, ca nu cumva să dărâmi ori să spargi ceva. Că, vorba aia, nu plăteşti cu tot neamul tău! Aşa că subsemnata a răsuflat uşurată când a părăsit acest tezaur, în favoarea unei croa­ziere în jurul Muntelui Athos. Cum jumătate din personalul feribotului era „made in Romania”, am revenit cu picioarele pe pământ, ca să zic aşa, chiar dacă eram pe apă. Brusc, am realizat diferenţa dintre zâm­betul chinuit al barmanului de pe vas, în limba mea, şi zâmbetul relaxat al barmanu­lui de la Sâni, în orice limbă. Şi nu mi-a fost dor de acasă!

Taguri: nr. 6 / iunie 2007 Tweet

Wednesday, June 20th, 2007 at 5:01 pm, ZOOM, RSS feed