„Hanul lui Manuc“ este un nume cu o rezonanță aparte în lunga listă de restaurante bucureștene. Un nume care, în ultimul timp, ieșise parcă din cărți, fiind închis în 2007. Redeschiderea sa la începutul acestui an a atras imediat curioșii. S-a schimbat ceva? – ne-am pus imediat întrebarea. Am încercat să aflăm.
După ce treci pe sub poarta impunătoare a hanului, intrarea dinspre Curtea Domnească – str. Franceză, te uiţi în jur şi te întrebi imediat: au terminat renovările? Curtea localului pare finalizată, mesele de plastic, pe care le văzusem prin 2006, au fost înlocuite cu mese şi scaune din lemn şi fier forjat, există un aranjament floral şi un bar care indică faptul că aici ceva s-a schimbat. Clădirea hanului, însă, are aerul unui monument vechi, încă nu pe deplin restaurat. Ceea ce este adevărat.
La terasa-grădină din curtea interioară se comandă mâncăruri româneşti (mici pregătiţi la grătarul de pe terasă, ciorbă de burtă, sărmăluţe în foi de varză etc.), în timp ce la etaj, pe colţul dinspre Splai, se află deschis, în cadrul complexului Hanul lui Manuc, restaurantul libanez Manuc Levantin, cu o capacitate de 70 de locuri. Aici, bucătarul egiptean Mohamed prepară delicioase salate fattouche (lipii crocante cu seminţe de rodii, roşii, castraveţi etc.), baba kanoj (salată de vinete cu seminţe şi sos de rodii şi pastă de susan), harouf mashi (carne de miel în orez cu migdale, iaurt şi castraveţi), makaneh (cârnaţi libanezi în sos), kataif şi baclavale – delicioase deserturi orientale servite cu ceai negru, neîndulcit, şi alte minunăţii levantine. Doritorii pot bea arak şi ayran, iar meniul libanez se poate comanda inclusiv pe terasa din curtea hanului, dedicat îndeobşte bucătăriei româneşti. Pentru cei care se întreabă ce caută un restaurant libanez la un loc cu meniul românesc, răspunsul este cât se poate de simplu: însuşi primul proprietar al hanului – diplomatul Manuc Bey (Emanuel Mârzaian) era un armean care l-a construit în stilul caravanseraiurilor timpului său, pentru comercianţii de toate neamurile, care veneau cu căruţele cu coviltir încărcate cu marfă şi trebuiau să doarmă undeva în siguranţă. Prin urmare, niciodată hanul nu a fost pur românesc, nici ca stil arhitectural, nici ca meniu. Arhitectura Hanului lui Manuc seamănă mult cu aceea a unor construcţii din Algeria, Maroc sau din Turcia, şi abia din 1949, hanului i s-a imprimat un stil puternic românesc.
Familia Cantacuzino, cea care a preluat „Hanul lui Manuc“ – după 17 ani de litigiu cu statul – a început cu igienizarea, repararea instalațiilor electrice etc. Noii patroni doresc să conserve monumental istoric de la începutul secolului XIX.
text Alice-Claudia Gherman
foto Octavian Tibăr