Domnul Michael Anders Kraus este un bărbat fabulos. Despre domnia-sa se poate scrie un roman cu mult suspans. Dar cel mai bine ar fi să-l vezi şi să-i asculţi poveştile. Este hâtru. Este savuros în exprimare. Este de o vioiciune extraordinară a spiritului. Şi are o experienţă de viaţă de invidiat. Iar evenimentele prin care a trecut l-au înţelepţit şi mai mult. Dar nu-i place să fie grav, ceremonios, şi să dea lecţii. Este de un firesc dezarmant.
În cochetul său apartament din Viena l-am descoperit guvernând printre obiecte ca un suzeran prietenos. E înconjurat de embleme ale lumii contemporane – calculator, video, televizor dar şi de unele care amintesc de trecut. Pe pereţi – multe fotografii. Evident o bibliotecă. Fumează. Şi, la două-trei fraze – spune o glumă.
A purtat, în copilărie, „opinci se- cond-hand”. După ce, în 1944, s-a refugiat în Austria, s-a reîntors în România „ca să construiască socialismul”. Se consideră, el însuşi, un om curios, scormonitor, dornic în permanenţă să înveţe, şi din carte, şi din întâmplările vieţii. 25 de ani a fost şeful unui depozit de scule. În armată a lucrat pe un camion. I-a însoţit pe ştabi la vânătoare de urşi. A cunoscut multă lume, şi oameni obişnuiţi, şi somităţi. S-a stabilit, până la urmă, lângă ai săi, în Austria. În 1989, Asociaţia saşilor de aici a trimis un tren cu ajutoare în România – 26 de vagoane. L-a însoţit. După cum spune, „românii au probleme cu organizarea”. N-a dormit până când totul a ajuns unde trebuia. De-abia atunci s-a liniştit.
Domnul Kraus face parte din Asociaţia saşilor plecaţi din Bistriţa, asociaţie înfiinţată în 2005. Este pasionat de păstrarea culturii săseşti în muzeul din capitala Austriei – este custode al unei secţiuni rezervate în acest scop. N-a avut linişte nici când, în vara lui 2008, Biserica Evanghelică din Bistriţa, monument istoric din secolul al XlV-lea, cu cel mai înalt turn din Transilvania, a fost mistuită de flăcări. 60 de pompieri s-au luptat cu incendiul. S-a agitat ca să se strângă bani pentru şarpantă, pentru clopote, şi pentru un alt ceas. A ieşit un lucru de care e mândru. Păstrează şi acum listele cu cei care au donat bani. Poate să justifice orice euro cheltuit. Ordine şi migală, aşa cum îi stă bine unui sas. Care nu şi-a uitat meleagurile unde a văzut lumina zilei. „Dacă ai trăit acolo, nu poţi să mai uiţi.” Cea mai bună dovadă? Deseori îşi vizitează locurile natale, cu aceeaşi emoţie în suflet.
Ciocolata „Eminescu”
Norocul e şi cum şi-l face omul. Vorba asta se-adevereşte cu prisosinţă în cazul domnului Constantin Hant. În 1990 a venit la Viena. N-a aşteptat, ca alţii, să-i pice toate de-a gata. S-a apucat îndată de treabă, fără să facă mofturi, sau să se socotească înjosit pentru că, la început, a fost un simplu muncitor într-o ţesătorie. În Hunedoara, în Sime- ria, unde trăise până atunci, munca nu era o ruşine. În 1992 a lucrat la o cafenea, la 40 de kilometri de capitală. Apoi, un austriac i-a dat pe mână un restaurant. A lucrat pentru el câteva luni. Un altul l-a ajutat să deschidă un local cu pariuri sportive. Nu s-a împrumutat de la bănci – când a avut nevoie de bani, a apelat la prieteni.
După 1998 restaurantele nu i s-au mai părut a fi o afacere, începeau să cunoască un declin. S-a adaptat situaţiei şi a intrat în construcţii. Nu ştia nici măcar cum se spune la teslă sau la roabă. S-a ajutat cu un inginer austriac.
Luat de val, a ajuns la 120 de angajaţi. Prea mult. Simţea cum afacerea îi scăpa printre degete. S-a restrâns. Acum, firma lui – Hant Bau GmbH – are 30 de angajaţi. Împreună cu ei renovează case, apartamente, blocuri. A luat legătura şi cu dezvoltatori imobiliari. Acum ştie totul în materie de construcţii. Afacerea lui aduce un câştig modest, dar sigur. Nu visează să dea tunuri. A rămas, în continuare, modest, harnic, corect, cu idei. Astfel de calităţi apreciază austriecii şi de aceea l-au acceptat ca pe unul de-a lor. Dar n-a renunţat la cetăţenia română.
După ce a prins cheag, s-a gândit şi la comunitatea românilor din Austria. A deschis o galerie de artă cochetă, amenajată într-un fost depozit. Acum, cei 30 de artişti români stabiliţi în Austria au un spaţiu elegant unde îşi pot expune lucrările. Dar galeria e deschisă şi pentru artişti de alte naţionalităţi. Iar un parteneriat cu o galerie care aparţine
Primăriei din Viena asigură o mai bună promovare şi organizare a evenimentelor. lată cum o iniţiativă particulară a creat un lăcaş de cultură, căruia îi trec pragul tot mai mulţi vizitatori.
Printre realizările domnului Hant se numără şi un cabinet stomatologic pentru români. A contribuit, pe cât i-a stat în putere, la renovarea unor spaţii ale Bisericii greco-catolice şi ale Bisericii ortodoxe din Viena. Visează să lanseze şi ciocolata „Eminescu” – la urma urmei, marele nostru poet a petrecut o vreme aici, şi ar fi o modalitate inedită de a-l face cunoscut, într-un spaţiu în care efigia lui Mozart o întâlneşti în toate bom- boneriile şi şocolateriile oraşului.
Dar domnul Constantin Hant mai are şi alte proiecte, pe care, fără îndoială, le va duce la bun sfârşit. La urma urmelor, un bărbat de 43 de ani are dreptul să viseze mult şi frumos. Mai ales un om care nu se fereşte de muncă…
