– Jos! Toată lumea culcat!
Ultimii vizitatori ai Muzeului de Artă din Stockholm sunt îngroziţi de spaimă. Paznicul la tâmpla căruia este aţintit un revolver e mort de frică şi, de mai departe, reverberând puternic de-a lungul coridoarelor de marmură, se aud strigăte disperate. Welcome! Tocmai are loc unul dintre cele mai spectaculoase heist-uri din istoria artei.
Ninsoarea cădea deasupra Stockholmului în acea după-amiază de 22 decembrie a anului 2000 şi vederea era una dintre cele mai frumoase posibile, căci dădea spre peninsula pe care se află palatul în stil renascentist care adăposteşte Muzeul de artă. Calmul peisajului a fost însă tulburat de două vehicule – Mazda şi Ford – care au luat foc pe fiecare dintre cele două drumuri de acces către peninsulă. Hoţii turnaseră combustibil pentru grătar şi-l aprinseseră. Ridicaseră de-a lungul celor două străzi ţepi din oţel care au găurit ulterior cauciucurile poliţiei.
Numai doi infractori au urcat la etajele superioare odată ce paznicii şi publicul au fost imobilizaţi. Target-ul lor era Rembrandt van Rijn. Au desprins cu uşurinţă micul autoportret din rama sa, l-au făcut sul şi au mai luat două Renoir-uri care se aflau şi ele pe acolo. Coboară apoi scările în viteză, ies din clădire şi aleargă de-a lungul peninsulei către fiord. Îi aşteaptă o barcă cu motor. Nu i-a luat nici o oră lui Rembrandt să părăsească Palatul şi să o întindă de-a lungul fiordului.
Cunoscătorii de artă au toţi impresia că l-au cunoscut personal pe Rembrandt. Nici un alt artist nu a compus atât de multe autoportrete ca maestrul olandez şi nu există în lume o expresie artistică mai sugestivă a omului confruntat cu timpul decât cea lăsată de Rembrandt. L-am cunoscut aşadar pe Rembrandt la tinereţe, în floarea vârstei şi la apusul vieţii. Autoportretul de la Stockholm era cel al unui tânăr de douăzeci şi patru de ani. Pasional şi rebel, junele artist ar fi fost cu siguranţă amuzat de spargerea Muzeului din Stockholm, de dragul minusculului său autoportret, pe care el îl vânduse iniţial cu 35 de florini. În perioadele sale negre, Rembrandt s-a confruntat cu lipsurile, datoriile, evacuarea, iar astăzi bogătaşii cu fumuri de connaisseurs îşi plusează averile percepând taxe de intrare în expoziţii şi muzee mai mari decât preţul iniţial al oricărui Rembrandt sau cumpărând şi vânzând operele atâtor mari artişti săraci. Rembrandtul furat valora în 2000, patru milioane de dolari. Este singurul autoportret realizat pe o placă de cupru, iar foiţa de aur care-l acoperă îi dă, se pare, o strălucire deosebită. Şi nu este singurul care s-a furat de-a lungul timpului.
Rembrandt ar fi fost cu siguranţă amuzat de spargerea Muzeului din Stockholm, de dragul minuscului său autoportret, pe care el îl vânduse iniţial cu 35 de florini.
Isabella Stuart Gardner, o bogătaşă americană de la începutul secolului trecut, era îndrăgostită de artă şi de Europa. Îi plăcea mai cu seamă Veneţia, unde îşi petrecea toate verile. Închiria un palazzo construit în secolul al cincisprezecelea. Întoarsă la Boston, a vrut la un moment dat să transpună verile veneţiene în Noua Anglie şi a dispus construirea unei clădiri, absolut specială în sensul că faţada palatului veneţian este întoarsă pe dos, către interior. Deci la Boston, cum intrai la Isabella Stuart Gardner, ajungeai în splendida Veneţia. Ea a dispus înfiinţarea unui muzeu de artă în această incintă, care să adăpostească vreo câteva zeci de picturi ale vechilor maeştri.
1990. Casa Gardner este o bijuterie a Bostonului, dar nu are nicidecum sistemul de securitate al unui muzeu naţional de artă. Noaptea, numai doi paznici sunt puşi spre grija pânzelor care valorează sute de milioane de dolari. Pe 18 martie, o bandă atacă muzeul, leagă paznicii şi o întinde cu nu mai puţin de treisprezece tablouri. Impresionişti francezi, Rembrandt, Flinck, dar, mai ales, cel considerat a fi nu numai cel mai valoros Vermeer din lume, dar şi cea mai valoroasă pictură furată vreodată.
Viaţa pictorului olandez din secolul al şaptesprezecelea este relativ puţin cunoscută, dar, în orice caz, numai treizeci şi şase de tablouri ale sale au străbătut veacurile. Orice tablou al lui Johannes Vermeer este extrem de valoros. Sunt renumite culorile sale, printre care inegalabilul roşu Vermeer, modul în care redă lumina, dar mai ales calmul care transpare din picturile sale. Majoritatea pânzelor lui Vermeer nu sunt statice, ci reprezintă o activitate. Concertul, furat din muzeul Gardner, este cel mai semnificativ dintre ele.
Cu toate investigaţiile întreprinse, urma i s-a pierdut complet.
Atacul asupra Muzeului Gardner este considerat cel mai mare heist din toate timpurile şi cel mai reuşit până în prezent. Autorii săi rămân necunoscuţi.
Spargerea Muzeului Gardner şi a Muzeului de Artă din Stockholm au implicat desfăşurări de forţe. La Muzeul Van Gogh din Amsterdam, scenariul a fost fin şi delicat.
Pe data de 7 decembrie 2002, doi oameni au urcat la etaj pe o scară, au spart geamul fără zgomot, folosindu-se de un prosop, au pus mâna pe două tablouri ale lui Van Gogh şi au ieşit pe unde intraseră, coborând pe o funie. Unul dintre cei doi gangsteri este un hoţ de artă faimos în lumea largă, cunoscut sub numele de Maimuţa. Identitatea lui a ieşit la suprafaţă odată cu prinderea lui ulterioară. Un olandez, Octave Durham, alias Maimuţa, nu a făcut decât să-l răzbune pe Van Gogh împotriva unei societăţi care i-a fost atât de neprielnică. După o căutare frenetică a sensului vieţii şi artei, Vincent Van Gogh a murit nebun şi neîmpăcat.
Viziunea sa asupra lumii impresionează astăzi mai mult decât oricând, Van Gogh fiind poate cel mai iubit pictor din toate timpurile. Vederea Mării la Scheveningen şi Congregaţie părăsind Biserica Reformată din Nuenen, pictate în 1882 şi 1884, sunt se pare pierdute pentru totdeauna, căci, deşi Maimuţa şi complicele său au fost prinşi, cele două pânze nu s-au recuperat. Pe când ele valorează aproximativ 8 milioane de dolari, acea culoare specială a uleiurilor lui Van Gogh este nepreţuită. Oricine a confruntat originale cu reproduceri, fie şi în cele mai bune albume de artă, cunoaşte diferenţa. Van Gogh şi marii maeştri nu sunt adevăraţi decât la prima mână.
– Uită-te la ea! În orice parte a încăperii ai fi, în faţă, la dreapta sau la stânga ei, ai impresia că se uită la tine şi îţi zâmbeşte personal.
Eram un copil de şcoală primară şi tata făcea astfel pe ghidul cu mine în prima noastră vizită la Luvru. Într-adevăr, surâsul misterios al Monei Lisa este personal şi internaţional. Un italian pe nume Vincenzo era însă de părere că ea aparţine lui Leonardo da Vinci şi Italiei. În 1911, a intrat în timpul zilei în Luvru ca orice vizitator şi s-a ascuns pe culoare, probabil la toaletă, la ora închiderii. În timpul nopţii, a întins-o cu Mona Lisa. Gioconda a fost recuperată de-abia peste ani de zile şi este considerată în prezent cea mai valoroasă operă de artă din lume. Zâmbeşte acum ca întotdeauna din locul ei privilegiat de la Luvru, de data aceasta din spatele unui paravan de sticlă, în cea mai securizată sală din lume.
Acestea nu sunt decât câteva dintre cele mai spectaculoase heist-uri – furturi de opere de artă – din lume. Nu am avut niciodată ocazia să vorbesc cu un Maestru. Nu mă refer la Rembrandt, Vermeer sau Van Gogh, ci la maeştri în arta heist-ului. Este şi aceasta o artă şi un modus vivendi, aşa cum ne explică pe larg Myles Connor, un celebru hoţ de artă, în fascinantele sale memorii. De ce, pentru cât, cu ce scuză, cu ce mijloace şi cum anume furăm arta? ARTA HEIST-ului este un roman non-fiction care se citeşte cu sufletul la gură şi informaţie la prima mână de la unul dintre marii maeştri. Ar fi fost probabil lectura favorită a lui Van Gogh.
Confesiunile unui Master Heister
Myles Connor este un psihopat periculos şi un bărbat violent. Este de asemenea sclipitor, ceea ce-l face şi mai periculos.
Cu aceste cuvinte ale agentului FBI Tom Daly îi place lui Myles J. Connor Jr. să se laude, pe coperta cărţii sale, ARTA HEISTULUI, scrisă împreună cu Jenny Siler. Ca şi povestea sa adevărată, introducerea este de milioane, lăsând să transpară un narator imoral, dar sclipitor: „Sentimentul de a fi singur într-un muzeu este întotdeauna acelaşi. Există o excitaţie, o elevaţie a simţurilor care este asemănătoare cu plăcuta senzaţie de «high» pe care ţi-o dă cocaina. Nu eşti hiper, numai potrivit de extatic, îmbătat cu noţiunea că ai conducerea locului, cu ideea că toate aceste comori sunt ale tale şi poţi să le iei. Este un dulce sentiment, unul de care nu m-am săturat niciodată, nici la cel de-al douăzecilea heist al meu, nici la al cincizecilea şi nici măcar la al o sutălea”.
ARTA HEISTULUI este o poveste care se citeşte pe nerăsuflate, luând însă pauze de respiro iluminator, în care caşti pur şi simplu gura şi îţi spui aşa carevasăzică!: „Nu există unitate cu care să cântăreşti suspansul de a ţine un Rembrandt în mâini… Se spune că majoritatea oamenilor duc vieţi de tăcută disperare. A mea, cel puţin, a fost orice altceva“.