Horia Gruşcă: „Jurnaliştii noştri au un soi de narcisism pe care vesticii nu-l au“

April 10th, 2008, Alice-Claudia Gherman

Comenteaza

Cum va arăta Lumea 2020 şi cum e România în văzul lumii nu puteţi afla nimic din toate acestea decât urmărindu-l pe Horia Gruşcă la TVR sau TVR Internaţional. Redactor-şef la Redacţia emisiunilor informative săptămânale din cadrul Direcţiei Ştiri a TVR între 2003 şi 2005 şi preşedinte al Comisiei de etică şi arbitraj a TVR din 2006, Horia Gruşcă are o bogată experienţă ca om de televiziune.

– Care sunt atribuţiile unui preşedinte al Comisiei de etică şi arbitraj a TVR?

– Potrivit Statutului ziaristului din TVR, comisia este compusă din şapte ziarişti, iar preşedintele este desemnat prin vot de către colegii săi. De altfel, începând cu ordinea de zi a şedinţelor şi terminând cu concluziile, toate hotărârile se adoptă prin vot. Ca preşedinte am dreptul la un vot în plus doar în situaţii de excepţie, atunci când distribuţia voturilor este egală. Până acum nu a fost cazul, majoritatea covârşitoare a concluziilor noastre întrunind unanimitatea. Rostul meu este de a conduce şedinţele, de a adresa invitaţii în numele Comisiei şi – sarcina cea mai nesuferită – de a redacta concluziile fiecărui caz într-o formă agreată de colegi. Ca orice membru al Comisiei, nu sunt retribuit suplimentar şi nu am privilegii. Ba chiar, ca şi colegii mei, îmi asum riscul de a deveni antipatic şefilor atunci când opiniile Comisiei contrazic poziţiile conducerii. Legitimitatea ne-o dă însă corpul redacţional din TVR, cel care ne-a ales să „judecăm“ eventualele încălcări ale deontologiei profesionale.

– Care au fost sesizările cele mai importante şi mai dificil de rezolvat în cei doi ani de când sunteţi preşedintele acestei comisii?

– Nu aş îndrăzni să fac o ierahizare a cazurilor ajunse la Comisia de etică în funcţie de „importanţă“. Ne-am pronunţat în probleme care, deşi extrem de relevante pentru ziariştii din TVR, nu au stârnit curiozitatea colegilor din presă şi nici comentarii din partea organizaţiilor neguvernamentale preocupate de respectarea eticii jurnalistice. Şi asta în condiţiile în care activitatea noastră poate fi verificată în detaliu la secţiunea dedicată Comisiei pe site-ul TVR. De regulă, interesul celor „din afară“ este maxim atunci când apar suspiciuni de cenzură sau cazurile în discuţie privesc personaje politice. La începutul anului, doi colegi de la cotidiene centrale m-au întrebat sincer scandalizaţi dacă reprogramarea unor emisiuni-anchetă, calificată la acel moment ca o dovadă de cenzură în TVR, constituie o premieră în istoria Comisiei. Le-am atras atenţia că anul trecut ne-am confruntat cu un caz în care chiar a fost oprită difuzarea în Jurnal a unui material critic privind activitatea ICR de la Praga, culmea – asta da, premieră! –, după ce a fost trimis spre vizionare conducerii instituţiei vizate. Deosebit de gravă şi de cert interes public, întâmplarea respectivă a rămas fără consecinţe în interior şi nu a trezit nici un fel de reacţii în exterior, cu toate că rezultatele analizei noastre au fost făcute publice. Din punct de vedere al dificultăţii, pot spune că sesizările legate de activitatea de la ştiri au pus cele mai mari probleme, în special din cauza refuzului conducerii Direcţiei de a coopera cu Comisia.

– Ce ne puteţi spune despre emisiunea România în văzul lumii?

– România în văzul lumii este o retrospectivă a presei internaţionale despre România, difuzată săptămânal pe TVR Internaţional. S-a întâmplat firesc, în modul în care ar trebui să se „nască“ mai toate emisiunile din TVR: directorul TVRI, Beatrice Comănescu, a considerat necesar un astfel de program, canalul a lansat o cerere de ofertă pentru un format adecvat, eu am făcut un proiect iar acesta a fost acceptat de o comisie. Nu a fost, aşadar, o iniţiativă personală, ci doar răspunsul meu la o provocare profesională. Cât despre impactul la public al emisiunii, e greu de evaluat. TVR Internaţional nu-şi poate măsura audienţa aşa cum o fac posturile cu difuzare naţională. Există însă nişte repere, fără valoare ştiinţifică: mesajele primite de la telespectatorii din străinătate. Cele sosite pe adresa electronică a emisiunii sunt favorabile. În plus, am avut bucuria să primesc şi scrisori, ba unii români din Italia, Germania şi Canada mi-au trimis publicaţii mai puţin cunoscute în care se vorbea despre România. Am considerat gestul lor drept o dovadă de interes. Pe de altă parte, sunt convins că o revistă a presei internaţionale despre noi, românii, ar fi cel puţin la fel de utilă telespectatorilor din ţară.

– Cum e România în văzul lumii văzută de către dv.?

– Aşa cum transpare ea din lectura presei străine, imaginea României e una amestecată. În ziarele de peste Ocean suntem pomeniţi mai rar decât în Europa, ceea ce este de aşteptat. În schimb, în presa din Statele Unite referirile pozitive la România sunt mai dese decât cele din publicaţiile europene. Desigur, sunt situaţii în care presa internaţională prezintă anumite subiecte într-un mod cel puţin discutabil, ca să nu spun incorect. Dar asta se întâmplă şi în presa de la noi, nu? Problema noastră e că suntem mai sensibili la opinia străinilor decât la „zoaiele“ pe care ni le aruncăm cu dezinvoltură în gazetele de acasă.

– Privind la emisiunile de televiziune atât din TVR cât şi la cele ale concurenţei, care ar fi emisiunile care v-au reţinut atenţia şi pe care le consideraţi realizate profesionist?

– Urmăresc în special programe de ştiri, pentru că – indiferent de arbitrariul unei decizii organizatorice din 2005 – mă consider în continuare un om de ştiri. Oricum, una dintre slăbiciunile noastre – îmi asum şi eu acest păcat – e că nu reuşim să fim constanţi în ceea ce facem. Sunt ediţii remarcabile ale unei anumite emisiuni, dar nu ai nici o garanţie că următoarea nu va fi mediocră. Această inconstanţă ne diferenţiază faţă de realizatorii de succes occidentali. Iar dacă vorbim strict de ştiri, mulţi dintre jurnaliştii noştri au un soi de narcisism pe care nu-l găseşti la cei din Vest.

– Care sunt „făcătorii“ de gazete care ştiu într-adevăr să facă gazete de calitate?

– De la noi? E greu de spus. Ca şi televiziunile noastre, presa scrisă a progresat rapid în ceea ce priveşte aspectul, imaginea, „împachetarea“, lăsând conţinutul la urmă. Aidoma noului stil din televiziune, se mizează pe titluri spectaculoase, şmechereşti, lipsite de informaţie, dar sugerând fapte neconfimate de fondul articolului. Există însă mulţi ziarişti pe care îi respect şi câţiva pe care îi admir, ba uneori chiar îi invidiez din punct de vedere profesional. Ei sunt însă jurnalişti de opinie. Pentru a avea o imagine relativ completă despre ceea ce se petrece în România trebuie să pui cap la cap informaţii din mai multe gazete. Nu merg pe mâna nici unui cotidian până la capăt, cum nu cred că există emisiune de ştiri care să nu omită, dintr-un motiv sau altul, informaţii importante.

– Ce are voie să facă un ziarist profesionist şi ce nu are voie să facă niciodată?

– Majoritatea jurnaliştilor noştri au oroare de tot ceea ce înseamnă reglementare profesională. Asta numai în ceea ce-i priveşte, pentru că altfel sunt primii care semnalează, pe bună dreptate, încălcarea regulilor de către alţii. Liderii unor organizaţii, care altfel promovează la noi standardele occidentale în domeniu, au tresărit când a fost invocat modelul BBC, o organizaţie cu reguli privind cele mai mici detalii ale meseriei, întinse pe 150 de pagini. Ceea ce în altă parte ţine de bunul-simţ profesional, la noi e privit ca o constrângere. Mulţi dintre ziariştii noştri cred, ca şi o parte a politicienilor, că pot să facă orice. Asemenea unor politicieni, sunt oameni de presă care acţionează după principiul „scopul scuză mijloacele“. O bună parte dintre reprezentanţii ambelor categorii fac frecvent două lucruri pe care public le condamnă la fel de vehement: vorbesc despre lucruri la care nu se pricep sau, cel mai grav, mint. În cel mai bun caz, prin omisiune.