Horia-Roman Patapievici: „în România, nu ne luăm (unii altora) ideile în serios”

In ’95 a apărut Zborul, care, spre surpriza mea, s-a vân­dut foarte bine. La fel de bine s-a vîndut şi Cerul văzut prin lentilă. Au fost apoi cele trei Serate ale lui losif Sava la care am fost invitat, şi care au avut mare succes, înainte fusese scan­dalul Soare, fusese campania din presă pentru apărarea drepturilor omului, interpelarea din Senat făcută de Ştefan Augustin Doinaş, lupta împotriva PDSR-ului…. Toate acestea au jucat un rol. Rezultatul global e că am devenit în câţiva ani un autor cunoscut.

• Poate fi considerată literatura română o li­teratură minoră?

– Ha, ha, te referi la argumentul lui Benjamin Fundoianu, Imagini şi cărţi din Franţa. Faimoasa prefaţă. Răspunsul e — şi da, şi nu. Da, e o literatură minoră, deoarece cul­tura română nu are în ea însăşi puterea de a-şi omologa şi susţine valorile. Nu, nu e minoră, pentru că, totuşi, le poate produce. Cultura noastră a produs numeroase valori remarca­bile, dar, din păcate, ele nu au devenit impor­tante decât după ce au fost recunoscute în alte culturi. De exemplu, Constantin Brâncuşi. Rămas în ţară, Brâncuşi nu ar fi avut, cu siguranţă, destinul internaţional pe care l-a avut în Franţa. Mircea Eliade, dacă rămânea în ţară, ar fi fost arestat şi marginalizat: ar fi avut fie destinul lui Mircea Vulcănescu, adică moartea, fie destinul de a fi doar scriitor (sub suprave­ghere şi cenzură, fireşte), adică deprofesio- nalizarea.

Aşa cum l-a zugrăvit Cioran într-un faimos articol (Omul fără destin), dar într-altfel, Eliade nu ar fi avut destinul care să facă din el valoarea internaţională importantă care este astăzi. De ce? Revin la argumentul meu: pen­tru că noi nu avem, în cultura română, criterii de omologare şi promovare a propriilor noastre valori. în acest sens, cultura noastră este minoră. Dar, prin faptul că poate produce va­lori, nu este minoră. De pildă, toate ideile pe care Eliade le-a dezvoltat în Occident într-o manieră neutru academică se regăsesc în cărţile lui româneşti. Nu există nici o idee în cărţile care i-au făcut faima mondială şi care să nu se găsească într-o formă sau alta în creaţia lui românească. Ceea ce înseamnă că Eliade, in toto şi in nuce, era deja formulat şi articulat în România. La fel se poate spune şi despre Cioran, mai puţin corecţia importantă a stilului limbii franceze, care l-a disciplinat şi i-a permis să dobândească stilul său formidabil, a cărui strălucire nu e de conceput în absenţa rigorilor impuse de stilul moraliştilor francezi. E un fapt neconjunctural că Eliade şi Cioran şi-au atins consacrarea numai în mediul culturii occi­dentale. Prin urmare, la noi există (mă rog, exista…) un mediu intelectual capabil să pro­ducă valori, dar nu există unul care să le ofere consacrarea.

De ce? între altele, pentru că nu avem un mediu universitar care să stimuleze contribuţiile cercetătorilor originali şi, uneori, marginali. Apoi, pentru că la noi nu există o piaţă critică a ideilor, iar receptarea con­tribuţiilor unor Eliade şi Cioran nu e de gândit în absenţa unei astfel de pieţe de idei. Se poate construi argumentul meu şi pe cazul scriitorilor. Să luăm un scriitor — pe Eugen lonescu, de pildă. Teatrul absurdului. Ar fi putut lonescu, din România, să aibă cariera lui lonesco, din Franţa? Eugen lonesco, fără Thomas Becket, fără Jarry, fără existenţa teatrului alternativ, fără atmosfera existenţia­listă din anii ’50, nu ar fi putut apărea ca fiind creatorul original care a apărut în Franţa. Ceea ce ne lipseşte nouă este o infrastructură insti­tuţională care să promoveze valorile şi un mediu intelectual care să preţuiască ideile. Fie să le deteste în cunoştinţă de cauză, fie să le aprobe în cunoştinţă de cauză, fie să le critice în mod competent. Deci, Eliade, dacă ar fi ieşit teafăr din puşcărie, ar fi fost la noi în cel mai bun caz un fenomen literar, cam în felul lui Noica, o personalitate ieşită din comun, de acord, dar recepţia ar fi rămas la acest nivel. Piaţa culturală din România nu ar fi putut face din Eliade fenomenul cultural care a devenit el pe piaţa culturală din Occident. Cauzele sunt chiar mai adânci.

Cultura română a fost întot­deauna o cultură de sincronizare. Niciodată nu a fost o cultură de afirmare. Ironia istoriei a făcut ca îndemnul lui Lovinescu de a ne sin­croniza cu valorile occidentale cu orice preţ, foarte bun în sine, să fie de fapt o fatalitate şi un blestem, fiindcă niciodată noi nu am reuşit decât să ne sincronizăm, noi nu am afirmat niciodată ceva propriu. Să nu mă înţelegi greşit. Nu spun că noi nu avem valori proprii. Caragiale, Eminescu sunt valori absolute. Dar au rămas locale, în ciuda faptului că valoarea lor intrinsecă e evident universală! De ce? Pentru că mediul nostru cultural nu a avut pu­terea să facă din ele ceea ce Occidentul a ştiut să facă din lonesco sau Eliade sau Cioran. Noi suntem, din păcate, doar o cultură de sin­cronizare şi, ca atare, ierarhiile şi vârfurile sunt fixate din exterior mai degrabă decât din interior.

Intr-un interviu luat de Daniel Cristea-Enache, Dorin Tudoran spune că se consideră deja mort, pentru că nu mai e gata să moară pentru credinţele şi ideile sale. Sunteţi gata să muriţi pentru aşa ceva? E important?

Niciodată nu ştii dacă eşti gata să mori pentru credinţele tale până nu eşti pus în situaţia de a o face. Nu ştii in abstracto dacă eşti capabil să o faci sau nu, dar când eşti confruntat cu chestiunea, atunci ştii. Acolo e decizia.

Andre Malraux spunea chestia asta. Nu ştii dinainte. Nimeni nu ştie dacă poate rezista torturii, o spune în Antimemorii undeva, el a fost pe pragul de a fi torturat şi a scăpat, în episodul cu Gestapo-ul când a fost arestat. Asta e.

Citeste urmatoarea pagina: 1 2 3

Taguri: nr. 5 / mai 2007

Tweet

Thursday, May 10th, 2007 at 3:51 pm, CULTURA MASS-MEDIA, Interviu, RSS feed