- Revista Flacara - http://revistaflacara.ro -

Horia-Roman Patapievici: „în România, nu ne luăm (unii altora) ideile în serios”

Posted By Mihail Galatanu On In CULTURA MASS-MEDIA,Interviu | 7 Comments

In ’95 a apărut Zborul, care, spre surpriza mea, s-a vân­dut foarte bine. La fel de bine s-a vîndut şi Cerul văzut prin lentilă. Au fost apoi cele trei Serate ale lui losif Sava la care am fost invitat, şi care au avut mare succes, înainte fusese scan­dalul Soare, fusese campania din presă pentru apărarea drepturilor omului, interpelarea din Senat făcută de Ştefan Augustin Doinaş, lupta împotriva PDSR-ului…. Toate acestea au jucat un rol. Rezultatul global e că am devenit în câţiva ani un autor cunoscut.

– Ha, ha, te referi la argumentul lui Benjamin Fundoianu, Imagini şi cărţi din Franţa. Faimoasa prefaţă. Răspunsul e — şi da, şi nu. Da, e o literatură minoră, deoarece cul­tura română nu are în ea însăşi puterea de a-şi omologa şi susţine valorile. Nu, nu e minoră, pentru că, totuşi, le poate produce. Cultura noastră a produs numeroase valori remarca­bile, dar, din păcate, ele nu au devenit impor­tante decât după ce au fost recunoscute în alte culturi. De exemplu, Constantin Brâncuşi. Rămas în ţară, Brâncuşi nu ar fi avut, cu siguranţă, destinul internaţional pe care l-a avut în Franţa. Mircea Eliade, dacă rămânea în ţară, ar fi fost arestat şi marginalizat: ar fi avut fie destinul lui Mircea Vulcănescu, adică moartea, fie destinul de a fi doar scriitor (sub suprave­ghere şi cenzură, fireşte), adică deprofesio- nalizarea.

Aşa cum l-a zugrăvit Cioran într-un faimos articol (Omul fără destin), dar într-altfel, Eliade nu ar fi avut destinul care să facă din el valoarea internaţională importantă care este astăzi. De ce? Revin la argumentul meu: pen­tru că noi nu avem, în cultura română, criterii de omologare şi promovare a propriilor noastre valori. în acest sens, cultura noastră este minoră. Dar, prin faptul că poate produce va­lori, nu este minoră. De pildă, toate ideile pe care Eliade le-a dezvoltat în Occident într-o manieră neutru academică se regăsesc în cărţile lui româneşti. Nu există nici o idee în cărţile care i-au făcut faima mondială şi care să nu se găsească într-o formă sau alta în creaţia lui românească. Ceea ce înseamnă că Eliade, in toto şi in nuce, era deja formulat şi articulat în România. La fel se poate spune şi despre Cioran, mai puţin corecţia importantă a stilului limbii franceze, care l-a disciplinat şi i-a permis să dobândească stilul său formidabil, a cărui strălucire nu e de conceput în absenţa rigorilor impuse de stilul moraliştilor francezi. E un fapt neconjunctural că Eliade şi Cioran şi-au atins consacrarea numai în mediul culturii occi­dentale. Prin urmare, la noi există (mă rog, exista…) un mediu intelectual capabil să pro­ducă valori, dar nu există unul care să le ofere consacrarea.

De ce? între altele, pentru că nu avem un mediu universitar care să stimuleze contribuţiile cercetătorilor originali şi, uneori, marginali. Apoi, pentru că la noi nu există o piaţă critică a ideilor, iar receptarea con­tribuţiilor unor Eliade şi Cioran nu e de gândit în absenţa unei astfel de pieţe de idei. Se poate construi argumentul meu şi pe cazul scriitorilor. Să luăm un scriitor — pe Eugen lonescu, de pildă. Teatrul absurdului. Ar fi putut lonescu, din România, să aibă cariera lui lonesco, din Franţa? Eugen lonesco, fără Thomas Becket, fără Jarry, fără existenţa teatrului alternativ, fără atmosfera existenţia­listă din anii ’50, nu ar fi putut apărea ca fiind creatorul original care a apărut în Franţa. Ceea ce ne lipseşte nouă este o infrastructură insti­tuţională care să promoveze valorile şi un mediu intelectual care să preţuiască ideile. Fie să le deteste în cunoştinţă de cauză, fie să le aprobe în cunoştinţă de cauză, fie să le critice în mod competent. Deci, Eliade, dacă ar fi ieşit teafăr din puşcărie, ar fi fost la noi în cel mai bun caz un fenomen literar, cam în felul lui Noica, o personalitate ieşită din comun, de acord, dar recepţia ar fi rămas la acest nivel. Piaţa culturală din România nu ar fi putut face din Eliade fenomenul cultural care a devenit el pe piaţa culturală din Occident. Cauzele sunt chiar mai adânci.

Cultura română a fost întot­deauna o cultură de sincronizare. Niciodată nu a fost o cultură de afirmare. Ironia istoriei a făcut ca îndemnul lui Lovinescu de a ne sin­croniza cu valorile occidentale cu orice preţ, foarte bun în sine, să fie de fapt o fatalitate şi un blestem, fiindcă niciodată noi nu am reuşit decât să ne sincronizăm, noi nu am afirmat niciodată ceva propriu. Să nu mă înţelegi greşit. Nu spun că noi nu avem valori proprii. Caragiale, Eminescu sunt valori absolute. Dar au rămas locale, în ciuda faptului că valoarea lor intrinsecă e evident universală! De ce? Pentru că mediul nostru cultural nu a avut pu­terea să facă din ele ceea ce Occidentul a ştiut să facă din lonesco sau Eliade sau Cioran. Noi suntem, din păcate, doar o cultură de sin­cronizare şi, ca atare, ierarhiile şi vârfurile sunt fixate din exterior mai degrabă decât din interior.

Intr-un interviu luat de Daniel Cristea-Enache, Dorin Tudoran spune că se consideră deja mort, pentru că nu mai e gata să moară pentru credinţele şi ideile sale. Sunteţi gata să muriţi pentru aşa ceva? E important?

Niciodată nu ştii dacă eşti gata să mori pentru credinţele tale până nu eşti pus în situaţia de a o face. Nu ştii in abstracto dacă eşti capabil să o faci sau nu, dar când eşti confruntat cu chestiunea, atunci ştii. Acolo e decizia.

Andre Malraux spunea chestia asta. Nu ştii dinainte. Nimeni nu ştie dacă poate rezista torturii, o spune în Antimemorii undeva, el a fost pe pragul de a fi torturat şi a scăpat, în episodul cu Gestapo-ul când a fost arestat. Asta e.


De ce? Ne lipseşte infrastructura insti­tuţională şi nu există o piaţă de idei. Ca să existe o piaţă de idei trebuie să existe libertate de comunicare, fireşte, dar mai trebuie să existe ceva: încredere în idei. Oamenii trebuie să aibă încredere în valoarea şi realitatea ideilor, pentru ca ideile să fie luate în serios. Să presupunem că tu emiţi o idee — de pildă ideea că există Dumnezeu, iar Dumnezeu se manifestă într-un mod criptat în lumea încon­jurătoare. Dacă îţi iau în serios ideea, pot să mă raportez la ea în trei feluri: fie o accept, şi atunci devine a mea şi construiesc ceva mai departe, în funcţie de ea; fie o accept parţial, caz în care o critic şi construiesc ceva pornind de la criticarea ei, fără să o anulez, altoin- du-mă cumva pe ea; fie sunt în profund deza­cord cu ea, caz în care o resping în totalitate, prin critică şi înlocuire argumentată. Aceste trei atitudini au în comun faptul că eu îţi iau înserios ideea. Eu însă cred că, în România, noi nu ne luăm de fapt unii altora deloc în serios ideile. A lua în serios ideea cuiva, chiar atunci când o respingi, înseamnă să o respecţi, e un profund respect în critica argumentată. Noi nu ne luăm în serios, şi tocmai de aceea suntem o cultură de sincronizare. Dacă am avea încredere cu adevărat în valorile noastre, le-am lua în serios. Dar nu în sensul că ne-am bate pe ele în sensul în care se bat şi jură naţio­naliştii noştri pe Eminescu, spunând ceva de genul: „Crezi în Eminescu?”; „Cred în Emi­nescu”; „Atunci eşti de-al nostru!”. Nu, asta nu înseamnă să crezi în ideile lui Eminescu.

Nu cred că e o fatalitate, cred însă că suntem cumva imaturi. Imi vine în minte un alt exemplu de incapacitate de a omologa origi­nalitatea ori, măcar, de a avea presimţământul ei, când apare. Cred că se poate afirma că existenţialismul a fost experimentat perfect în anii ’30 şi în România. Atitudinea existenţia­listă, pe care Călinescu în Istoria lui o identifi­ca drept o imitaţie servilă după Andre Gide, nu era de fapt deloc un „gidism”, era un nou fel de raportare a scriitorului la conţinuturile vieţii sale, căreia îi căuta sensul în autenticitatea trăirilor, în cultivarea experienţelor limită şi în ducerea la extrem a contradicţiilor — o definiţie de lucru a existenţialismului, nu-i aşa? într-un fel, existenţialismul s-a născut şi în România — prin afirmaţia aceasta, fireşte, resping orice interpretare protocro­nistă. Ceea ce vreau să spun este că în ţara noastră exista un me­diu fertil, în care s-a putut crea, pe nesim­ţite, ceva nou. Mircea Vulcănescu, cu ames­tecul lui de teologie şi filozofie, mai precis de teologie mistică şi filo­zofie raţionalistă, e un alt exemplu de perso­nalitate pe care cultura noastră l-a putut crea, dar nu l-a putut valoriza pe măsură. La fel, Noi- ca. Constantin Noica e un filozof major, şi-a luat în serios profe­sia/vocaţia, a cunos­cut bine gândirea predecesorilor şi a produs ceva nou. Este un filozof de luat în seamă. Or, la noi, e complet ignorat ca filozof. Mircea Florian a fost un universitar profesionist, despre care generaţia existenţialistă spunea că era plicticos şi aşa mai departe. în anii ’50 el făcea traduceri la normă din Aristotel şi, în acea perioadă oribilă, i-a venit o idee originală, ideea recesivităţii ca structură a lumii, despre care în prefaţă spune: Am crezut mereu că toate ideile mele sunt datorate maestrului meu, Johannes Rehmke; or, mi-a venit o idee care nu e a lui Rehmke şi mă simt puţin vino­vat de asta, dar voi încerca totuşi să o dezvolt — şi au rezultat cele două impunătoare volume, Recesivitatea ca structură a lumii, publicate postum în anii ’80. Efectul? Nul. A reacţionat Virgil Nemoianu, în Statele Unite. Cultura română are filozofi de luat în seamă, dar ei, în cuprinsul culturii române, nu au posteritate, nici în zona universitară şi nici în zona culturii ideilor generale. Acesta e diagnosticul meu privitor la cultura română. Nu e minoră, deoarece produce valori importante; dar e minoră, pentru că nu are în ea însăşi mecan­ismul de a le omologa şi dezvolta: nu e un mediu fertil, în care valoarea să germineze, iar sămânţa să devină arbore falnic. Pe scurt — le creează, dar nu le cultivă.

Nu sunt un gânditor. Gânditori sunt foarte puţini. Aristotel a fost unul. Mai aproape de noi, e Martin Heidegger. Eu nu sunt un gânditor, sunt un scriitor.

Oh, da. Revoluţia franceză a fost o oroare. Eu nu am aflat lucrul acesta decât când am citit cartea lui Pierre Gaxotte, La Revolution frangaise — există o istorie conser­vatoare a Revoluţiei Franceze şi există o isto­rie socialistă a revoluţiei franceze. Eu, până atunci, citisem numai istorii socialiste, pe care le credeam adevărate. Crezusem toate calom­niile socialiste împotriva lui Ancien regime, şi crezusem că Revoluţia Franceză a fost o mişcare progresistă şi benefică, o mişcare necesară şi în sprijinul drepturilor omului. Când am citit cartea lui Gaxotte, era în ’90, vara, şi eram la 2 Mai. A fost un moment binecuvântat, momentul când mi-a căzut în mână acea carte. A fost o revelaţie, nu-mi venea să cred, din ceea ce citeam, că putusem ignora atât de mult şi atât de radical. Când am citit despre masacrul în care, dimineaţa, au fost scoşi de la o mânăstire pariziană circa o sută de călugări şi profesori- călugări, au fost încolonaţi, iar femeile, revo­luţionarele Parisului, i-au omorât unul câte unul până seara, cu mâna goală, am suferit îngrozitor.

Sunt două lucruri în acel episod atroce, unul din nenumăratele masacre care au făcut din Revoluţia Franceză precursoarea deja matură a revoluţionarismului totalitar din secolul XX. Primul este că oamenii obişnuiţi pot comite asemenea fapte monstruoase. Al doilea este puterea inumană prin care statul le permite unora să-şi ucidă semenii, numai şi numai pentru că i-a definit în prealabil, în mod oficial, drept oameni care trebuie să dispară (în cazul de faţă un călugăr sau un teolog). Mi s-a făcut rău citindu-l pe Gaxotte, pentru că am înţeles atunci prima oară, pornind de la exemplele lui, esenţa totalitarismului: statul defineşte o categorie de oameni ca fiind dăunătoare umanităţii; din acel moment, ei pot fi ucişi de oricine; şi, în fapt, dacă noi doi am fi acum definiţi în mod oficial ca buni de ucis, te asigur că până mâine s-ar găsi oameni nor­mali, care ne-ar şi ucide.

Asta e esenţa totali­tarismului şi de aceea, pentru că a fost prima să îi pună esenţa în aplicare, este pentru mine Revoluţia Franceză atât de odioasă. Ce nu înţelesesem când am citit istoriile socialiste ale Revoluţiei Franceze, a fost această pasi­une ideologica monstruoasă, care a condus la distrugerea unei întregi societăţi. Şi am mai înţeles că societatea din L’ancien regime nu era deloc depăşită ori inumană, cum s-a tot spus de către revoluţionari, a fost o societate în care, dacă nu ai trăit, vei regreta până la sfârşitul vieţii că nu ai fâcut-o. Era deopotrivă o societate frivolă şi bine aşezată, era politi­coasă, inteligenta, permisivă, tolerantă, având pasiunea conversaţiei şi cultul bunei-creşteri.

Peste care a venit tăvălugul unei ideologii înguste şi mărginite, care, pentru prima dată în istorie, cu metode totalitare, inventând statul iacobin, a subordonat totul statului şi a impus societăţii, cu forţa instituţiilor statului, credinţa că faci bine umanităţii generale ucigând oameni particulari – o monstruozitate, ceva de necrezut! Eu credeam că Revoluţia Franceză a fost revoluţia instaurării drepturilor omului. A fost, aşa, cu degetul mic, dar cu toată palma a fost o monstruozitate. Nu a fost instaurarea a ceva bun (în schimb, pentru că s-a abţinut să ucidă, Revoluţia Glorioasă a englezilor a fost aşa ceva). Revoluţia Franceză a produs o falie, e falia politică a lumii moderne. E actul prin care modernitatea totalitară se instituie în lumea în care trăim, iar ceea ce a făcut ea nu mai poate fi nici ignorat, nici depăşit.

Asta e fatalitatea modernităţii. Nu poţi să ignori că ea a inventat nu numai statul centralizat modern, ci şi legătura lui cu impunerea unei ideologii obligatorii, nu poţi să ignori că modernitatea se naşte printr-o ruptură resentimentarâ de tradiţie (îmi vine să spun că se rupe nu „de”, ci „împotriva” tradiţiei), nu mai poţi ignora nici concentrarea de putere pe care ea a fâcut-o posibilă şi nici inovaţia ei absolută: uciderea legală a unor categorii sociale, din motive ide­ologice inoculate de către stat întregii socie­tăţi. E un blestem: toate acestea nu pot fi depăşite nici dacă sunt condamnate. Pentru modernitate, e un fel de destin capcană să nu poată depăşi legatul otrăvit al Revoluţiei Franceze cu adevărat nici atunci când se raportează critic la ea. Va putea fi cu adevărat depăşită numai în clipa în care vom putea sta­bili cu tradiţia un raport care să nu-i mai fie tri­butar. Un lucru aproape imposibil, în cadrul mental de acum.

Trebuie discutat pe cazuri particulare. Celine, de pildă. A fost Celine o canalie? Nu poţi să dai o soluţie generală, tocmai pen­tru că dacă în întrebare apare noţiunea de mare creator, înseamnă că te referi la o individualitate excepţională şi atunci regulile cad. Trebuie să te referi, de fiecare dată, la o situaţie con­cretă, ceea ce nu înseamnă, fireşte, că aş fi de acord cu grila relativistă, care spune că o dată e aşa, altă dată e aşa. Nu, criteri­ile sunt universale, dar judecata de dis­cernământ e întot­deauna particulară.

Eu mă consider un autor Humanitas. Am debutat însă la Nemira, iar cel care m-a „descoperit” primul e Dan Petrescu. Am debu­tat în 1992 şi cel care m-a debutat a fost Alex. Leo Şerban, un prieten de lungă durată. Mai publicasem înainte câte ceva: de pildă, câteva poezii, la Tribuna, în anii ’70, ori în Contra­punct, în august 1990 sau 1991, un fragment din poemul din care câţiva ani am publicat câteva părţi în Vatra, prin grija şi îngrijirea lui Al. Cistelecan. Poezia din Contrapunct am pu- blicat-o sub pseudonim, Ion Stratan, bietul Nino, este cel care m-a publicat. Nu-I cunoş­team pe vremea aceea.

M-am dus la Contrapunct ca orice debutant, cu câteva foi, le-am dat, cu teamă. Eram emoţionat. Alesesem un fragment din poemul epic de cinci mii de versuri, pe care-l scrisesem între 1984 şi 1987. O dată pe săptămână, telefo­nam şi întrebam de poem, când se publică. Ceream cu dl Stratan, care, foarte ceremoni­os, îmi răspundea: „D-le X (X era pseudonimul pe care mi-l luasem), poezia dv. va apărea etc.”. Şi, până la urmă, după mai multe luni, a apărut. Nu-mi amintesc exact, era în august ’90 sau ’91. Am mai publicat sub pseudonim în diverse ziare efemere, după revoluţie, dar de debutat, am debutat atunci când Alex Leo Şerban, pe care-l cunoşteam din anii ’80, mi-a spus: „Horia, ce faci tu cu tot ce ai scris? E absurd! Ai o bibliotecă întreagă. Hotârâşte-te odată, şi debutează!” Şi am debutat la Contrapunct, cu o proză: Cristache, un portret. Leo mi-a făcut o scurtă prezentare, foarte elo­gioasă. Am fost măgulit. Debutul în volum a fost însă altfel. în decembrie 1993 am primit un telefon.

O voce pe care nu o cunoşteam, mi-a spus: „Bună ziua! Aş dori să vorbesc cu dl Patapievici”. „La telefon”, am răspuns. „Numele meu este Dan Petrescu”, mi-a spus vocea. Când am auzit, era să-mi scape tele­fonul din mână. Mă suna, pe mine, un nimeni, Dan Petrescu, pentru care aveam o mare admiraţie, şi faţă de curaj, şi faţă de inte­ligenţa. Eram foarte emoţionat. M-a anunţat că am primit premiul de debut pentru eseu al edi­turii Nemira, iar premiul constă în publicarea volumului meu de debut, l-am spus că nu am aşa ceva. El mi-a spus că eseurile pe care le-am publicat în 22, Contrapunct, România lit­erară şi Dilema pot constitui volumul, căci este vorba de premiul pentru un debut în volum, iar premiul mi-a fost acordat pe baza lor. Ne-am întâlnit la editură, am făcut cunoştinţa şi împreună, de-a lungul mai multor luni (toată vara lui 1994) am început să facem cuprinsul. Aveam mai multe variante de titluri, iar el a ales Cerul văzut prin lentilă, care i-a plăcut cel mai mult. Acesta este debutul meu la Nemira. Am lucrat cuprinsul împreună cu Dan luni de zile.

A fost o sărbătoare, pentru mine. Aşa ne-am împrietenit. în octombrie 1994 am ple­cat în Germania pentru şase luni. în octombrie sau noiembrie – am încă scrisorile pe care le-am schimbat cu Dan în acea perioadă -încă mai lucram pe cuprins: abia în ultima clipă am optat pentru secţiunile care aveau să apară în volumul tipărit, orientat de scrierea eseului care încheie volumul, care îi pune concluzia şi care trimite la obsesia mea legată de Evul Mediu şi de modernitate, obsesie pe am dez- voltat-o mult mai amplu şi cu alte mijloace în Omul recent. Din acest punct de vedere, finalul pe care l-am scris atunci în Germania, pentru a da o concluzie, pe atunci oarecum forţată, unei culegeri de articole aparent disparate, e oarecum profetic: el anunţă cartea pe care nu o aveam însă în minte, dar pe care o adulme­cam şi pe care aveam să o scriu şase ani mai târziu – Omul recent. Aşa cum am conceput-o împreună cu Dan, Cerul văzut prin lentilă avea un fel de „tonalitate în do major”, aşa mi-a scris la un moment dat Dan Petrescu. „Da, bătrâne e bine”, şi mi-a dat în acest mod bunul de tipar. Trei luni mai târziu a apărut cartea în librării, prin coincidenţa cu „cazul Soare”. Dacă Sorin Adam Matei, autorul teoriei con- spiraţioniste despre debutul meu la Humanitas, ar dori să respecte adevărul istoric, ar trebui să ţină cont de toate lucrurile acestea, pe care le poate confirma prin core­spondenţa mea cu Dan, care acum nu îmi mai e prieten deloc. Simultan cu construcţia cărţii de la Nemira se desfăşura o altă linie de univers, care avea să mă ducă să public, în acelaşi timp cu debutul de la Nemira, prima mea carte la Humanitas. Această linie de univers era consecinţa întâlnirii mele cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, care s-a petrecut în noiembrie 1992.

Cum ţi-am spus, eu am debutat cu numele meu, Horia-Roman Patapievici, nu cu pseudonim, în 1992, în Contrapunct, avându-l ca naş literar pe Alex. Leo Şerban. Proza de debut a avut o notiţă favorabilă în România literară, scrisă probabil de Adriana Bittel, care era vecina mea de bloc, în strada Caimatei 14. în săptămâna debutului de la Contrapunct, am primit un telefon de la Adriana Bittel, pe care o ştiam din vedere, ca vecină, şi din scris, ca excelentă prozatoare. Ea, fireşte, nu mă ştia pe mine decât ca vecin. Mi-a spus: „Horia, nu ştiam că scrii. Dâ-ne şi nouă ceva, pentru România literară.” Aşa am început să scriu la România literară şi prin Adriana Bittel am ajuns să îi întâlnesc, la Paris, pe Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Stai să vezi cum.

Tot anul 1992 am publicat în Contra­punct, aproape săptămânal. Din vară, am început să public sporadic şi în România lite­rară, astfel încât, în 1993, lumea legată de aceste reviste începuse să ştie de numele meu. Era un nume straniu: Patapievici. Cine mai auzise de aşa ceva? Cum mi s-a spus mai târziu, erau tot felul de ipoteze. Relu Cosaşu mi- a spus: „Domnule, eram sigur că eşti un tip în vârstă, care a făcut deportarea” – asta pentru că aveam fixaţie pe tortură şi întemniţare. Mircea Mihâieş, care atunci era la Washington, a opinat că trebuie să fiu cineva cu stil rafinat şi mare cultură, probabil Andrei Pippidi, care, din cine ştie ce motive, voia să publice anumite lucruri fără a-şi divulga numele.

Alţii credeau că e Dan Petrescu, care înadins, ironic şi ludic, şi- a luat acest nume grotesc – Patapievici. în 1993, cred că la începutul primăverii, am prim­it un telefon de la revista 22, era Andrei Cornea, pe care nu-l cunoşteam, dar căruia îi citisem toate cărţile, şi care m-a invitat să fac o vizită la redacţie. Gabriela Adameşteanu mi-a propus o pagină numai a mea, săptămânal, să scriu orice vreau. Nu mi-a venit să cred! A fost pentru mine o enormă şansă. Patru sau cinci ani am scris săptămână de săptămână câte o pagină de revistă despre toate subiectele care mă pasionau. De exemplu, legătura dintre alchimie şi naşterea chimiei, filozofie politică, istoria ideilor, istoria ştiinţei, filozofia istoriei, a ştiinţei, teme literare (Radu Petrescu, de pildă, pe care îl ador) etc. Tot ce se adunase de-a lungul anilor (vreo douăzeci…) prin fişele mele, tot ce tre­cuse prin lecturile mele şi meditaţiile mele, aveam posibilitatea acum, graţie invitaţiei revis­tei 22, să organizez şi să public. Datorită gen­erozităţii acestor oameni, am înflorit.

La Paris, când am publicat în Contra­punct un text despre ontologia lui Mircea Eliade (toamna lui 1992, cred), s-a petrecut următoarea scenă, pe care mi-a povestit-o Monica Lovinescu. Virgil lasă din mână ziarul, după ce mi-a citit textul, şi îi spune Monicâi Lovinescu: „Monique, avem un autor”. „Cine?” „îl cheamă Patapievici.” Aşa am intrat în atenţia lor. Tot atunci eu îmi pregăteam ple­carea la Paris, cu prima mea bursă, o bursă Tempus, la Ecole Pratique des Hautes Etudes. Ada Bittel, cu care mă vedeam la România li­terară şi căreia îi spusesm că plec, şi care era în contact telefonic cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, le-a spus că voi merge la Paris. „Dâ-i telefonul nostru, să ne caute când ajunge.” După ce m-am instalat, a trecut cam o săptămână, le telefonez. îmi răspunde Monica Lovinescu. „Domnule Patapievici, tre­buie să ne vedem.

Virgil, care stă lângă mine, îmi face semne că trebuie să ne vizitaţi cât mai repede.” A doua zi eram la ei, în faimoasa lor casă din strada Franţois Pinton. încă din acea seară a început o prietenie uluitoare, în care generozitatea oamenilor acestora s-a revărsat asupra mea, care eram un nimeni, cu asupra de măsură. Am sporovăit aproape toată noaptea, am revenit a doua zi, pe scurt, ne-am împrietenit pentru toată viaţa. în acel sejur parizian, ne-am revăzut de două ori pe săptămână, până în decembrie, când am ple­cat acasă. Cum ştii, Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu erau (şi sunt) foarte buni prieteni cu Gabriel Liiceanu. Când Monica Lovinescu a venit în ţară, în vara lui ’93, Sanda Vişan a vrut să facă o emisiune cu ei doi, cu Virgil şi cu Monica, şi le-a spus că ar fi poate interesant dacă fiecare dintre ei şi-ar aduce câte un invi­tat. Zis şi făcut. Monica a chemat-o pe Ileana Mâlâncioiu, Virgil pe mine. Atunci am apărut prima oară la televizor.

A fost un dezastru. De emoţie, am fost ca paralizat, tremuram de trac, limba mea era ţeapănă, a fost îngrozitor. De temperament, sunt şi timid, şi emotiv. Eşecul acela, însă, m-a ambiţionat. M-am dis­ciplinat. A doua oară când am apărut la televi­zor a fost la losif Sava, în vara lui 1995. Eram deja, din punctul de vedere al prezenţei pu­blice, un timid exersat, căci trecusem printr-un eşec, pe care l-am tratat, ca orice handicap, prin exerciţiu spiritual, disciplină sufletească şi voinţă a minţii. E suficient să nu te uiţi la cameră şi sâ-i ignori prezenţa. Aşa disciplinat, am putut face faţă Seratei la care m-a invitat losif Sava. Aşa am debutat, de fapt, în faţa „audienţei publice” (nu încă „opinia publică”). Dar să revin la întâlnirea cu Gabriel Liiceanu, autor pentru mine fabulos, pentru care aveam o enormă admiraţie. în acea vară, 1993, Liiceanu, pe care nu îl cunoşteam, a dat la el acasă o petrecere în cinstea lui Virgil şi a Monicâi. Acolo, Monica m-a invitat şi pe mine şi aşa l-am cunoscut pe Gabriel Liiceanu. Gabriel Liiceanu a fost un amfitrion absolut, o gazdă perfectă, cuceritoare, cultivată, admi­rabilă. M-a primit ca pe un frate.

La despărţire, i-am invitat, pe Monica, pe Virgil şi pe Gabriel, să vină pe la mine, să petrecem o seară împre­ună. Au venit, am stat de vorbă, am râs, am mâncat şi, după aceea, la cafea, Monica zice: „Vreau să văd şi eu volumele acelea despre care mi-ai vorbit”. îi spusesem, la Paris, că scrisesem, înainte de 1989, peste 80 de vol­ume. l-am invitat în bibliotecă şi le-am arătat rafturile cu volume format A4, legate în carton tare, de cam 300 de pagini fiecare. „Ce conţin, Dumnezeule?”, m-a întrebat Monica. în majori­tate, încercări de proze, poezie, eseuri, filo­zofie, carnete de însemnări, de reflecţii, de schiţe, jurnale; în fine, fişele mele de lucru, memoria mea mobilă. Sunt şi câteva volume încheiate, i-am spus. Ironică, Monica m-a între­bat: „N-ai cumva şi memorii?”. „Cum nu”, am răspuns, glumind. Şi i-am întins cele două vo­lume din Zbor în bătaia săgeţii. Monica a deschis volumul doi şi a citit, la întâmplare, pasajul de la Sihăstria, în care eu povestesc cum am plecat de la părintele Paisie, după ce mi-a dat binecuvântarea, cum am coborât de la Sihla la Sihăstria. „Gabriel, tu ai văzut cum scrie băiatul ăsta?”, a întrebat Monica Lo­vinescu. „Nu ştiu, că mie nu mi-a dat nimic”, a răspuns Gabriel Liiceanu. „Te rog să citeşti”, i-a întins Monica lui Gabriel volumul din care tocmai citise. Şi aşa, în acea seară Gabriel Liiceanu a plecat la el cu cele două volume din Zbor în bătaia săgeţii.

Mai târziu, după ce m-am împrietenit cu Gabriel, mi-a spus că le-a dat referenţilor lui. Unul dintre ei era Sorin Vieru, pe care aveam sâ-l cunosc mai târziu, în seminariile organizate în jurul lui Alexandru Dragomir. El a făcut o recomandare, pe care Gabriel mi-a arătat-o mai târziu, şi care spunea, în esenţă, următoarele: „Toată lumea zice că nu a existat literatură de sertar; ei bine, există – şi de cea mai bună calitate! Acest volum trebuie imediat publicat.” Şi aşa a fost. Zborul a fost inclus în planul editorial al editurii Humanitas pentru 1994, a fost apoi amânat pentru 1995 şi a apărut, în fine, în iunie 1995. A fost o coincidenţa extraordinară.

Hai să ne gândim cum a fost cunoscut Heidegger la noi. A fost cunoscut prin Originea operei de artă, prima traducere din el, făcută de către Kleininger şi Liiceanu la începutul anilor ’80. Atunci s-au vândut acele faimoase 42.000 de exemplare dintr-un filozof dificil de citit şi foarte greu de înţeles, probabil singura ţară din lume în care Heidegger a făcut suc­ces de librărie. Heidegger s-a impus cu ajutorul interdicţiilor regimului, împotriva lui. S-a impus în spaţiul public ca o referinţă importantă, datorită acestei traduceri, Originea operei de artă. După ’90, când ar fi putut fi traduşi Emanuel Levinas sau fenomenologii francezi de tipul lui Jean-Luc Marion, deja publicul general cultivat nu mai era interesat de filozofi, pentru că filozofii intere­saseră numai cât timp erau interzişi ori cenzu­raţi. Fireşte, îi puteau interesa pe universitari, dar universitarii, la noi, nu ies aproape niciodată pe piaţa generală a culturii.