După câteva zeci de ani de trudă, vine si momentul să ieşi la pensie.
Ieşirea la pensie
Ai încercat să fii cât mai corect si cât mai eficient la locul tău de muncă. Ţi se pare normal ca ultimii ani din viaţă să ţi-i petreci în pace si armonie. Ar trebui ca anii pe care îi mai ai de trăit să fie o sărbătoare continuă.
Îţi completezi actele, alergând pe la slujbele pe care le-ai avut – uneori, documentele care îţi sunt necesare nu se mai găsesc, sau ai ghinionul să dai peste funcţionari deloc dornici să te ajute. Dar, cu chiu, cu vai, reuşeşti să obţii toate datele si îţi depui cererea de „lăsare la vatră”. Si apoi, te pui pe aşteptat. În cele din urmă, primeşti decizia de pensionare. De cele mai multe ori, eşti dezamăgit. Pensia e mult mai mică decât ai fi crezut. Dar asta e, n-ai ce face, legea e lege.
Începi acum să pândeşti poştaşul. Trece o săptămână. Trec două. De obicei, trec mai multe luni. Poştaşul ridică neputincios din umeri când îl întâlneşti – încă n-a venit! Între timp, ca să-ţi plăteşti întreţinerea la bloc, telefonul, ca să-ţi cumperi şi de mâncare, ceri ruşinat de la copii, umbli la rezervele de la bancă (dacă le ai), sau, dacă eşti singur, te împrumuţi.
În sfârşit, poştaşul te anunţă radios: „A venit!” Dar tu nu te bucuri, chiar dacă ai primit şi banii din urmă. Lui cutare trebuie să-i dai atât, lui cutare atât…
Va trece o vreme până când vei putea plăti datoriile.
Dacă ai apucat să ieşi în lumea civilizată, te-a uimit seninătatea de pe chipurile bătrânilor de acolo. Sunt arătoşi. Sunt îmbrăcaţi frumos. Dacă au nevoie de spitale – apelează la ele fără spaima că nu au cu ce să plătească serviciile medicale. Si mulţi dintre ei călătoresc prin alte părţi ale lumii.
Tu nu ai cum să vezi locurile mirifice la care ai visat. Tu aştepţi poştaşul. De fiecare dată ţi-e teamă că pensia îţi va fi micşorată din nu se ştie ce capriciu al guvernanţilor. Dar speranţa de viaţă în România e de 73 de ani. Nu mai ai mult şi o să scapi de obsesia asta…