– Doamnă Ilinca Tomoroveanu, v-aţi întors recent de la Budapesta. Care a fost scopul călătoriei?
– Teatrul Naţional, la invitaţia ICR Budapesta, a făcut un turneu cu Inimă de câine, de Mihail Bulgakov, spectacol regizat de Yuri Kordonsky, şi am avut două reprezentaţii pe scena Teatrului Katona Jozsef, care s-au bucurat de un succes extraordinar, în sensul că s-a jucat ca la premieră. Sălile au fost arhipline şi publicul a reacţionat excelent.
– În condiţiile vitrege de azi ale imaginii noastre în lume, vi se pare că teatrul mai este unul dintre puţinii buni ambasadori ai României?
– Cred că da, teatrul românesc rămâne un ambasador foarte bun. În sensul că am putea să ajutăm foarte mult noi, ca teatru, prin cultura noastră.
– Sunteţi şi una dintre marile actriţe ale Naţionalului, dar şi director adjunct artistic, şi aveţi, din câte am urmărit, o activitate bună şi continuă. E greu, e uşor? Vă aduce satisfacţii această muncă?
– Activitatea mea este pe de-o parte complicată, pe de alta plăcută. E complicată, pentru că mă ocup şi de repertoriul teatrului, şi de distribuţii, în colaborare cu regizorii, şi de programarea spectacolelor. (Acesta din urmă e lucrul cel mai greu, pentru că avem trei săli şi trebuie să se joace în fiecare zi câte trei spectacole cu distribuţii diferite, care nu totdeauna sunt separate ca distribuţie.) Plăcută, pentru că eu continui să fiu în mediul meu, fiindcă Teatrul Naţional este teatrul pe care l-am iubit, îl iubesc şi îl voi iubi întotdeauna. Este teatrul căruia m-am dedicat şi lucrez, în general, cu oameni pe care îi cunosc de multă vreme şi care îmi sunt dragi şi, chiar dacă uneori mi-e greu, am şi foarte multe bucurii.
– În ce spectacole vă putem vedea pe scenă?
– Deocamdată doar în Jocul ielelor, un text pe care îl simt foarte aproape de mine, pentru că atunci când eram mai tânără, am jucat rolul Mariei Sineşti, iar acum interpretez rolul mătuşii lui Gellu Ruscanu, un rol scurt, dar bun. Şi am avut, cu această ocazie, bucuria de a colabora cu un regizor din mai tânăra generaţie, Claudiu Goga.
– V-aţi dori să fiţi din nou, şi pe scenă, partenera soţului dv., actorul Traian Stănescu?
– Da, sigur, am mai jucat împreună, şi ne-am înţeles foarte bine (râde)… Acum ne pregătim pentru „rolul“ de bunici.
– Din partea fiului?
– Da, avem un băiat, o noră şi Moş Crăciun ne-a adus un nepoţel sănătos. Iar peste puţin timp vom împlini 32 de ani de căsătorie.
– E o vârstă frumoasă împreună, şi vă dorim mulţi ani înainte!
– Vă mulţumesc!
– Ce părere aveţi despre cinema? Aţi cam lipsit în ultima vreme…
– Este o tânără generaţie de actori şi regizori foarte buni pe care îi apreciez foarte mult. Poate va mai veni şi rândul nostru…
– Aţi spus şi actori. Consideraţi că poate veni din urmă o nouă Generaţie de Aur, aşa cum a fost ea numită, şi din care faceţi parte şi dv. şi dl. Traian Stănescu?
– Da. A fost de curând un concurs la teatru, la care s-au prezentat foarte mulţi tineri actori, cam 150 pentru 7 locuri, băieţi şi fete, şi pe toţi îi consider de ?viitor, de aceea aş dori să vă dau numele celor aleşi: Anamaria Macovei, Aniela Petreanu, Victoria Dicu, Alexandru Nedelcu, Mihai Calotă, Axel Moustache şi Florin Lăzărescu. Cred că merită ca publicul să îi urmărească.
