Bătrânul Ion, om cu frică de Dumnezeu, care nu lipseşte în nici o duminică de la biserică, nu vrea să audă că îi spun rom: „Mie dacă îmi spui ţigan, îi ca şi cum mă faci primar. Doar sunt de origine ţigan. Ce, mi-i ruşine cu rasa mea? Dacă aşa a fost împărţit de la turnul Babilonului, doar la început a fost o singură limbă şi un singur popor, dar aşa a fost dat să fie.” În Ciohorăni „aşa a fost dintotdeuna, pe deal ţiganii şi în vale românii”, spune cu glas moale, moş Ion, proptindu-şi cârja de gura sobei. „Aici, unde suntem noi acu, a fost pădure pînă la Hanul Ancuţei, şi ţiganii au stat în vale, unde e acum intrarea în sat. În timp, dânşii vreo trei-patru la număr s-au retras după pădure cu bordeele, pe care le aveau săpate în pământ şi acoperite cu lemne.” Iar când venea moş Diaconu, pădurarul, îi lua la bătaie pentru că puneau pe foc butuci luaţi din pădure, care după ce s-a tăiat în neştire, a lăsat dezgolite casele ţiganilor în vârful dealului.
În casa văruită cu roz, pe foc este pusă o tigaie cu carne ce sfârâie greoi. Soţul este plecat la pădure cu alţi câţiva vecini de pe deal, iar soţia, împreună cu cele două fete mici şi cu băiatul cel mare, stau de vorbă cu bunicul Ion, venit „de la vreun kilometru mai la vale”. Pe Rodica, mama care se îngrijeşte de cei cinci copii ai familiei, o necăjeşte tare că în urmă cu vreo câteva zile, la o înmormântare în sat, preotul a certat-o că şi-a lăsat prichindeii la casa de adunare. „Dar ai mei nici măcar nu au fost. Şi pe urmă s-a luat de altă femeie că matale înveţi copiii să meargă la adunare, la care dânsa i-a zis: părinţele să ştii dumneavoastră, că ai noştri copii se duc acolo şi le dă de mâncare, le dă un pahar de suc sau o prăjitură. Dar de la biserică ce se dă?”
Lupta din Grădina Domnului
Conflictul dintre pocăiţi şi preotul ortodox din sat a început de acum trei ani, când „cu ajutorul unui sponsor din afară, am invitat-o la noi în Ciohorăni pe Gabi Luncă cu fanfara ei cu tot, în special pentru ţigani, că dânşii ţin mult la ea”, spune din bucătărie Corina, femeia care a ajutat, ori de câte ori a putut, sătenii din deal. Familia ei păstrează tradiţia religioasă de ani şi ani, iar dânsa a preluat-o de la părinţi şi bunici pentru că în localitate, Creştinii după Evanghelie s-au stabilit de mai bine de 80 de ani. „Ei, după ce am vorbit la primărie şi la poliţie ca să închiriem căminul cultural şi ni s-a dat aprobarea, ne-am trezit că nu ne mai dă localul. Că s-o băgat preotul să nu vină ţiganii la noi la biserică. Ca şi cum gata, vin astăzi şi s-ar pocăi”.
Cu toate astea, „am făcut serbarea la noi la biserică şi au venit o grămadă de ţigani de pe deal”. Aşa s-au terminat vremurile bune din sat. „După, a început ura. Dacă până atunci a fost linişte şi pace, de atunci a fost gata, nu mai discuta cu noi.” La începutul anului acesta, când s-au dat cadouri pentru Crăciun „am zis, hai să chemăm din ţigani, că sunt foarte mulţi şi tare alungaţi de ceilalţi săteni. Eu sunt învăţată cu ei că sunt sub deal, aici, şi suntem aproape vecini, dar oamenii din sat nu îi agreează, nici nu vorbesc cu ei”. Şi toţi copiii care au venit, au primit dulciuri, căciuli cu fular, creioane sau acuarele pentru şcoală. Iar după ce „au luat pachetele, preotul i-a dgfev online casino [1] văzut şi i-a certat tare că de ce au călcat acolo? Că voi la biserica asta (nr. ortodoxă) trebuie să mergeţi.”
Sărac de la o vară la alta
Pe deal, sunt şi „ţigani mai civilizaţi, dar sunt şi puşcăriaşi care au omorât. Unii s-au mai liniştit, au venit din puşcărie, dar mulţi sunt încă închişi”, după cum continuă Corina să descrie ţiganii din partea aceea de sat. „Ei aici muncesc, dar uite, acolo nu au nici wc şi au nevoie de civilizaţie şi de ajutor”, spune femeia întinzând mâna către casa neîngrădită din chirpici, dinspre care tocmai venea un porc. Mă iau după ea prin locul unde ar trebui să fie grădina omului şi, la casa alăturată, ne întâmpină Victor, un bărbat cu părul roşu ca focul. „Era prea alb domnişoară şi am zis să îl vopsesc”, îmi spune acesta zâmbind. Curând au mai venit trei săteni, doi bărbaţi înfriguraţi şi o femeie, care avea doar şosete în picioare, şi toţi, în frunte cu Victor, au început să se plângă că le este greu, „nici nu mai este de povestit viaţa asta a noastră, dacă ne-o tăiat şi alocaţia la copii. Dacă ar fi de muncă, ar fi altfel. Vine acum primăvara, mergem o săptămână – două la sapă, la prăşit, aici undeva la oameni, iar după aia se încheie toată treaba şi stăm şi ne uităm aşa în sus şi în jos.”
Când pocăiţii au adus pachetele în vară, Victor nu era acasă şi s-a mirat atât de tare când i-a văzut pe prietenii lui cu o bluză sau un pantalon bun, încât i-a întrebat de unde le au, iar ei i-au răspuns bucuroşi „ca sunt de la fraţi”. De atunci voia să îi amintească femeii de lângă mine şi de „singura greşeală care se făcea la început. Hainele aduse le dădeaţi la primărie şi primăria ne dădea resturi. Lua ce e mai bun şi ce-i mai rău, dă la ţigani”. Pe atunci, bucuros că primeşte un pachet aşa mare, venea repede acasă să desfacă şi să vadă ce-i într-însul. Când colo, găsea „două-trei fuste, nişte hăinişoare mici, un palton din ală pe sub care trebuia să îmbrac vreo cinci haine. Mă uitam şi râdeam şi eu”.
De alături, Ovidiu, care până atunci a ascultat timid, a început să spună că „noi cu ei, pocăiţii, ne împăcăm foarte bine, dar uite, părintele, acu o săptămână când ne-am dus la biserică, ne-a alungat de acolo”. La un praznic, de curând, când să intre la masă „să mâncăm o farfurie de mâncare ca fiecare om”, părintele i-a oprit: „nu, nu, voi hai, plecaţi acasă! Fugiţi la adunare că sunteţi pocăiţi, când o să mai aveţi nevoie de mine personal nu am să vă mai ajut cu nimic”.
Ultimul gând
Cu ajutorul lui Dumnezeu, crede Ovidiu, „o să vină fraţii aici să facă casa de adunare”, arătându-mi cu mâna o bucată de teren din faţă, pe care nişte sponsori de-ai Bisericii Creştine după Evanghelie l-au cumpărat pentru ei, ţiganii din deal. Corina ştie că, în primul rând, oamenii vor să le aducă ţiganilor apă, să facă duşuri multe şi „cel mai probabil, o cantină cu o masă caldă. Au cumpărat, au acte de proprietate şi din primăvară au de gând să ridice, dar primăria nu vrea să le dea autorizaţie”. Victor însă dă vina tot pe preot „vă spun eu, asta e toată treaba de la părintele. Că ce spune, «dacă se face acolo o cantină, noi ce mai facem că avem nevoie de ei. Se pocăiesc toţi ţiganii din deal şi noi ce facem? Rămânem fără oameni»”.
Ovidiu, care stă cu cei patru copii în casa pe jumătate dărâmată din dreapta noastră, se mai întreabă şi de ce conducta cu gaz din sat a urcat numai până la intrarea din partea cu ţigani. „Primăria a zis că nu au fonduri, că normal stradalul trebuie să îl facă ei. Ar vrea mulţi să tragă apă sau gaz. Acum se duc în pădure şi aduc în spate lemne de la vreo patru – cinci kilometri”. Măcinat de griji, înainte să intre în casă, Victor îmi mărturiseşte din mers, „eu mă gândeam de multe ori, Doamne, cât timp am să fiu aşa necăjit? Până ce am să intru în Uniunea Europeană şi după aceea am să trăiesc mai bine. Cu cât am zis cu atât m-am înşelat. Cred că nu se mai rezolva nimic, tot aşa o să murim cum suntem acum.”
Iulia Cristina CIUHU
