Incepând cu acest număr al revistei noastre vă aruncăm într-un tunel al timpului. Unul jurnalistic şi literar. Mari personalităţi despre care „Flacăra” a scris în ultima sută de ani şi, bineînţeles, opiniile celor de azi.
Revista Flacăra – pe cale de a fi centenară (primul număr a apărut în oct. 1911) – îşi redescoperă trecutul şi-l retrăieşte împreună cu cititorii săi. Frumoasă iniţiativă!
Interviul luat de P. Locusteanu lui George Coşbuc îl surprinde pe poet în momentul în care revizuise şi refăcuse integral magistrala sa traducere din „Divina Commedia” şi tocmai încheiase traducerea „Odysseii” lui Homer.
Merită să reţinem, pe lângă „încordata atitudine de muncă intensă” a poetului, faptul că el scria „numai cu creionul”, şi că se considera „leneş” spre a se conforma – ironic – mentalităţii epocii care măsura hărnicia sau lenevia unui autor după numărul volumelor publicate.
Au trecut 100 de ani de atunci şi mi-e teamă că şi astăzi lumea noastră literară gândeşte la fel.
Mircea Martin
Flacăra – 10 decembrie 1911 – Anul 1 nr. 8 text P. Locusteanu
Stăm pe aceeaşi stradă. în fiecare zi, – si dimineaţa, şi la prânz, şi seara, – îl văd, prin fereastra largă, la biuroul său de lucru, în aceeaşi încordată atitudine de muncă intensă. Câteodată, poetul râde. îl văd lămurit din stradă. Mă opresc. Faţa toată i se contractează brăzdată de dungi adânci de veselie. Ce-o fi citind Coşbuc de râde cu atâta poftă? Vreo poveste scandaloasă scrisă de vreun umorist secession? Vreun almanach de glume ocazionale? Sau interminabila conferinţă pe care d. Donar Munteanu a ţinut-o la banchetul scriitorilor?
Intru.
-
Ce citeşti, maiestre, de te face să râzi atât de mult? – îl întreb în loc de bună ziua.
-
Ia, năzdrăvăniile ticălosului ăla de Ullysse, – îmi răspunde foarte simplu autorul baladelor şi idilelor, într’o vorbă sacadată ce pare chiar un vers scandat.
Incremenesc. Dinainte-i, Coşbuc avea deschis în adevăr textul grecesc al Odyseei lui Homer. Niciodată nu mi-aşi fi închipuit că o carte grecească – acest modern instrument de tortură inchiziţională al sburdalnicei noastre tinereţi de liceeni – ar fi în stare să distreze atât de mult pe un om. Credeam până acum că limba grecească nu poate oferi alte distracţii decât aceea de-a face pe elevi să râdă de profesorii cari o predă. M’am înşelat însă. Coşbuc m’a învăţat că te pot face să râzi şi literile acelea sucite, cu învârtituri de burghiu, ce chi- nuesc minţile şcolarilor fără să poată intra în înţelegerea lor deplină. Cât ar câştiga învăţământul nostru clasic, când pedagogia modernă ar înţelege că mai folositor ar fi dacă profesorii de greceşte s’ar sili să facă pe elevi să râdă de frumuseţile pe cari le ascunde, în forme atât de nepătrunse, limba grecească, în loc de a se mărgini să-i facă să râdă cu străşnicia incompetenţei lor clasice.
Aceasta nu însemnează însă că propunem pe Coşbuc pentru o catedră de limba grecească. Si nu însemnează nici că vrem să ponegrim pe profesorii noştri de greceşte. Observaţiunile noastre privesc numai învăţământul clasic din… apusul Europei.
Azi îl vizitez pentru a zecea oară pe Coşbuc în săptămâna aceasta.
-
Vrei poezia pentru Flacăra?
-
Da.
-
Nu e gata. Sunt foarte ocupat. Trebuie s’o mai revăd. Mâine ţi-o dau.
Si se uită drept în ochii mei, jumătate zâmbind şiret, jumătate, par’că preocupat. Deschide un saltar.
-
Uite, – zice scoţând un teanc mare de hârtii scrise cu creionul. (Coşbuc scrie numai cu creionul). Am pus-o de asupra. O mai citesc odată şi ţi-o dau.
Apoi vânturând teancul de hârtii:
-
Am mai mult decât un volum aici. Tot este inedit. Când am o inspiraţie, o aştern pe hârtie şi-apoi o pun în saltar. Si-aşa, adunând mereu, am strâns un maldăr.
-
De ce nu le publicaţi în volum?
-
Trebue să le revăd. Si n’am vreme!
Zâmbesc. Poetul mă întreabă:
-
De ce zâmbeşti? Am înţeles. Te miri că „leneşul” se plânge că n’are vreme.
Vreau să protestez.
-
Nu mai protesta. Nu ştiu eu? Lumea zice că sunt leneş. Si-are dreptate. N’am mai scos de atâta vreme nici un volum!
-
Dar asta e lenea librarilor şi a editorilor.
-
Ba nu, ba nu! E lenea mea! Ia să vezi acum cât de leneş sunt eu.
Si deschide încă un saltar.
-
Uite vezi! Aici e toată lenea mea!
-
Ce este asta? întreb eu nerăbdător, văzând câte-va caete groase, scrise toate cu creionul.
-
Aici e Divina Comedie a lui Dante. Si aici Odysseea lui Homer, – traduse în întregime de mine.
-
Gata?
-
Gata! Mai am puţin de revăzut. Divina Comedie o isprăvisem de acum patru ani. Acum m’am apucat s’o revizuesc. Si-am schimbat-o aproape toată.
-
Si o să le publicaţi?
-
Da. Anul ce vine. Amândouă odată.
-
Dar acesta are să fie un eveniment literar de-o însemnătate rară.
-
Are să fie o dovadă interesantă despre modul cum ştiu eu să. lenevesc! – încheie râzând marele poet.
La plecare, zăresc pe o măsuţă, aşezată lângă biuroul d-lui Coşbuc, mai multe fantazii desenate în fugă.
Intreb:
-
Te-ai apucat şi de desen, maiestre?
-
Nu. Băiatul meu face năsdrăvănii de-astea. îmi mâsgăleşte toate hârtiile.
Iau câteva schiţe şi mă uit de-aproape la ele:
-
Are talent! Desen sigur, simţ al proporţiilor, fantazie în concepţie. Are talent.
-
Are.
-
Trebue să aibă, la şcoală, notă foarte proastă la desen.
-
Acum un an era să rămâie corijent.
-
Atunci are talent, desigur.
Si ne-am despărţit.
Un însemnat eveniment literar: De vorbă cu George Cosbuc
Mai multe interviuri gasiti in categoria 100 de ani [1]
