Ce-a fost, ce este şi ce vrea Alianţa Nord-Atlantică
Chiar dacă pentru mulţi români sună ca un nume, precum Ion sau Maria, NATO reprezintă acronimul în engleză al Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, cea mai mare organizaţie politico-militară a tuturor timpurilor.
Un set de principii şi reguli comune adoptate prin consens
Una din diferenţele majore dintre Tratatul Atlanticului de Nord şi Tratatul de la Varşovia a fost aceea că deciziile la occidentali au fost şi sunt luate printr-un consens obţinut prin negocieri, în timp ce sovieticii dictau, iar restul sateliţilor-aliaţi executau, aşa cum s-a întâmplat în Cehoslovacia în 1968. Desigur, nu doar din acest motiv NATO nu a încetat să se extindă (Grecia şi Turcia simultan în 1952, pentru a scăpa de ameninţarea sovietică, Germania federală în 1955, Spania în 1982), iar Tratatul de la Varşovia nu a fost lipsit de disidenţe sau chiar defecţiuni semnificative (Ungaria – 1956, Cehoslovacia şi Albania – 1968). Nici NATO nu a fost scutit de turbulenţe politice, atunci când în 1966 Charles de Gaulle a retras orgolioasa Franţă din structurile militare ale Alianţei, sau când socialistul Felipe Gonzales a retras (ce-i drept, doar un an) Spania în 1986 din sistemul militar integrat.
În fond, ce înseamnă NATO? Nimic mai mult decât un set de principii şi reguli comune, adoptate prin consens de către toţi membrii, concretizate prin instituirea unor mecanisme pentru adoptarea unei poziţii politice comune, precum şi prin aplicarea unor reguli şi condiţii unanim acceptate referitoare la contribuţia fiecărei ţări cu trupe, tehnică sau fonduri la operaţiunile Alianţei, sau la proceduri comune de acţiune. NATO nu dispune de funcţionari sau trupe proprii, ci doar de diverse structuri politice şi comandamente încadrate proporţional cu specialişti trimişi de fiecare naţiune pentru o perioadă limitată de timp (şase luni, unul, trei sau patru ani). Fiecare naţiune, după cum consideră şi poate, îşi plăteşte singură militarii.
Flexibilitatea – cheia longevităţii NATO
Flexibilitatea a fost şi este una dintre explicaţiile longevităţii Alianţei, care a ştiut, în ciuda greoaielor şi birocraticelor mecanisme de decizie politico-militară sau a intereselor naţionale divergente, să se adapteze relativ rapid la noile configuraţii ale decorului geostrategic din Europa şi din lume. Astfel, atunci când a devenit caducă, strategia represaliilor masive a fost abandonată de NATO în decembrie 1967, conform Doctrinei Harmel (chiar în epoca îngheţului sovietic brejnevist), în favoarea unei politici mult mai flexibile de menţinere a unor importante capacităţi de apărare, dar şi de diminuare a tensiunilor Est-Vest. După căderea Zidului Berlinului în noiembrie 1989, liderii politici ai ţărilor membre NATO au avut înţelepciunea şi puterea, chiar în iulie 1990, de a trece peste prejudecăţile şi spaimele Războiului Rece şi au întins mâna cu prietenie, spre cooperare, foştilor inamici ideologici din Tratatul de la Varşovia prin „Declaraţia de la Londra“.
În timp ce membrii Tratatului de la Varşovia semnau, pentru prima dată de bună voie, la 31 martie 1991, decesul oficial al fostei alianţe comuniste, summit-ul NATO de la Roma din 7-8 noiembrie 1991 (desfăşurat practic imediat după eşecul puciului comunist de la Moscova din 19 august) adoptă un nou concept strategic al Alianţei bazat în primul rând pe dialog şi cooperare, simultan cu menţinerea unor capacităţi credibile de apărare colectivă. Mai mult decât atât, la summit-ul din ianuarie 1994, NATO lansează formula politico-militară a Parteneriatului pentru Pace.
Scandalurile NATO: Willy Claes şi Gladio
Pe toată durata Războiului Rece, NATO a fost pentru occidentali ceva sacrosanct, deoarece era singura lor garanţie reală împotriva unui atac al Armatei Roşii sovietice. Ca atare, nimeni nu ar fi îndrăznit să se atingă de imaginea organizaţiei. După dispariţia pericolului roşu, scandalurile nu au întârziat să apară, chiar şi la cel mai înalt nivel, acela al proaspăt numitului în 1994 Secretar general al NATO, socialistul flamand Willy Claes. Rămâne un mister de ce serviciile secrete aliate nu i-au prevenit pe liderii ţărilor membre NATO asupra trecutului presărat cu accente troţkiste şi diverse suspiciuni de corupţie ale acestui politician belgian, în momentul nominalizării sale în funcţia supremă din NATO. Cert este însă că şocul a fost imens atunci când, la 20 octombrie 1995, Willy Claes a trebuit să demisioneze ca urmare a acuzelor de „corupţie pasivă“ din partea mass-media. El fusese implicat în scandalul achiziţionării elicopterelor italiene Agusta de către armata belgiană în 1988 contra unei şpăgi de circa 4 milioane de euro, pe vremea când Claes era ministrul economiei. Într-adevăr, în 1998 fostul secretar general al NATO şi ministru belgian Claes a fost judecat, găsit vinovat şi condamnat pentru corupţie de justiţia belgiană, alături de magnatul francez Serge Dassault de la concernul aeronautic cu acelaşi nume. Din păcate, România pare să fie foarte departe în a-şi însuşi această lecţie NATO.
În 2005, un jurnalist elveţian de investigaţie, Daniele Ganser, a publicat o carte intitulată Armatele secrete ale NATO: operaţiunea Gladio şi terorismul în Europa de Vest, care a declanşat un scandal ce a fost exploatat deocamdată doar la nivel mediatic, fără consecinţe politice sau militare. Ganser susţine, pe baza unei argumentaţii de tip speculativ că, încă de la înfiinţarea NATO în 1949, au existat o serie de protocoale secrete care prevedeau înfiinţarea de grupări paramilitare de tip stay behind în ţările membre destinate luptei anticomuniste, nu numai prin descoperirea şi lichidarea spionilor sovietici trimişi în Vest, dar şi prin săvârşirea unor acte sângeroase de mare impact care să stimuleze cetăţenilor o şi mai mare nevoie de securitate. Serviciile secrete americane (CIA) şi britanice (MI6), dar şi Comitete clandestine de coordonare ale NATO erau principalii sponsori şi responsabili ai acestor grupări paramilitare naţionale secrete superdotate şi omnipotente. Ziaristul elveţian susţine că multe dintre atentatele sângeroase din anii ’60, ’70 puse pe seama organizaţiilor de extremă stângă din Europa au fost în fapt opera acestor armate secrete. Gladio este numele italian al organizaţiei, pe care se pare că premierul Giulio Andreotti ar fi deconspirat-o în 1990.
Pentru cine cunoaşte cât de cât din interior ce înseamnă şi cum funcţionează în mod real o organizaţie multinaţională puternic ierarhizată şi birocratizată precum NATO, spectaculoasele speculaţii ale lui Ganser nu pot trezi decât zâmbete. Este poate mai mult ca sigur că, pe timpul Războiului Rece, serviciile secrete americane, britanice, italiene, franceze etc., folosind probabil chiar şi agenţi acoperiţi sub poziţii oficiale ale NATO, au desfăşurat operaţii subversive naţionale deloc onorabile, greu de asumat astăzi (dar, oarecum, justificabile în condiţiile psihozei anticomuniste şi nucleare din acei ani), dar sunt de neimaginat astfel de acţiuni sub comanda şi controlul unei structuri multinaţionale NATO. De altfel, celebrul manual american de terorism, presupus a fi fost utilizat de către luptătorii Gladio, FM 30-31B, s-a dovedit a fi o operă a serviciilor secrete sovietice.
Ca o ironie a istoriei, NATO nu a tras nici un foc de armă împotriva inamicului sovietic din cauza căruia a fost creat în 1949 şi a deschis focul tocmai în spaţiul ex-iugoslav, considerat drept cel mai puţin sovietizat din tot lagărul comunist. La cererea FORPRONU – forţele căştilor albastre ale Naţiunilor Unite care încercau să menţină pacea sau măcar o separare a forţelor în războiul civil din Bosnia-Herţegovina – avioane de luptă sub comandă NATO au lovit în februarie, august şi septembrie 1994 obiective aeriene şi terestre sârbeşti din acest teritoriu. Tot intervenţia aeriană în forţă a avioanelor NATO din septembrie 1995 în conflictul bosniac a permis în final semnarea Acordului de pace de la Dayton pentru Bosnia-Herţegovina.
Acţiunea în teren a forţelor NATO mandatate de ONU să implementeze pacea în Bosnia – IFOR, redenumite după un an SFOR – a însemnat cea mai mare şi mai convingătoare demonstraţie de forţă din istorie. Zecile de mii de militari ai statelor membre (şi partenere) NATO trimişi în teatrul de operaţii bosniac au demonstrat că sunt capabili să acţioneze unitar sub o comandă aliată unică, conform unor reguli ce fuseseră verificate până atunci doar pe hârtie sau în exerciţii. Misiunea NATO din Bosnia ce a durat din 15 decembrie 1995 până la 2 decembrie 2004 când a fost predată forţelor Uniunii Europene – EUFOR – a reprezentat şi un uriaş exerciţiu de imagine proiectat la scară mondială, având o miză politică crucială: credibilitatea şi rolul Alianţei într-o epocă în care inamicul său tradiţional – URSS – dispăruse.
Credibilitatea NATO, dar mai ales unitatea politică – celebrul consens aliat – au fost puse la mare încercare în timpul războiului cu Iugoslavia lui Miloşevici din primăvara lui 1999. În răstimpul celor 76 de zile de bombardament aerian desfăşurat chiar în inima Europei, pericolul fisurării Alianţei dinspre partea greacă, italiană şi chiar franceză a fost extrem de mare. Cea de-a doua mare desfăşurare de trupe (iniţial KFOR avea, în iunie 1999, 50.000 de militari) executată de NATO în provincia Kosovo a încercat să acopere secvenţele politice sau militare mai cenuşiu-penibile din timpul războiului, dar iată că revolta albanezilor kosovari din martie 2004 a prins într-un neputincios ofsaid trupele celor 39 de naţiuni desfăşurate în provincie.
Primul foc de armă
Chiar în timpul războiului cu Iugoslavia, liderii ţărilor membre NATO au avut tăria politică de a ţine la Washington, pe 4 aprilie 1999, summit-ul semicentenarului Alianţei, în care să primească trei noi membri – foste ţări comuniste rivale, Cehia, Polonia şi Ungaria – şi să lanseze un nou concept strategic menit să dea organizaţiei un nou rost politic şi militar, corespunzător peisajului geopolitic al lumii de la începutul secolului XXI. Cuvintele-cheie din acest nou concept au fost acelea de securitate şi consultanţă euro-atlantică, descurajare şi apărare, gestionare crize şi parteneriat. În acest sens, NATO viza atât partenerii săi din flancul de sud (unele ţări din nordul Africii) prin întărirea Dialogului Mediteraneean, lansat încă din 1995, dar mai ales instituţionaliza formule politice de cooperare şi parteneriat cu cei mai puternici rivali ai săi din flancul de Est, Ucraina şi mai ales Federaţia Rusă (actualul Consiliu NATO-Rusia).
Nimeni nu-şi putea imagina la înfiinţarea NATO în 1949 că tocmai cel mai puternic membru, în care toţi ceilalţi îşi puneau nădejdile de apărare în faţa colosului sovietic, va fi cel atacat şi va determina invocarea pentru prima dată de către aliaţi a celebrului Articol 5. Acest lucru s-a întâmplat totuşi imediat după atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, care au avut drept consecinţe, printre altele, extinderea nu doar a frontierelor NATO, ci şi a ariei sale de acţiune dincolo de tradiţionalul spaţiu euro-atlantic. Este lansată imediat (în octombrie 2001) operaţiunea Active Endeavour de control naval antiterorist în Marea Mediterană, iar la summit-ul NATO de la Praga din noiembrie 2002 şapte state est-europene (printre care şi România) sunt invitate să adere la Alianţa Nord-Atlantică. Alianţă care nu ezită să îşi transforme substanţial încă o dată sensul şi rolul, adoptând un nou Concept Militar de Apărare Antiteroristă şi înfiinţează o Forţă de Răspuns (NRF). Şi astfel, pentru a-şi apăra propriul teritoriu, bunuri, valori şi cetăţeni, NATO a ajuns să desfăşoare ample operaţiuni militare mult în afara graniţelor sale: în Afganistan (unde a preluat în 2003 conducerea Forţei de Asistenţă şi Securitate din Afganistan – ISAF), în Irak (printr-o misiune de instruire a ofiţerilor irakieni), în Sudan (prin sprijin aerian şi de instrucţie acordat din 2005 Misiunii Uniunii Africane).
Faptul că România s-a grăbit să fie prima ţară care adera în 1994 la Programul Parteneriatului pentru Pace a fost interpretat de către unii politicieni mai subtili drept un semnal că fostul PDSR aflat la putere nici nu-şi dorea mai mult decât acel statut de in-between (adică de „nici cal, nici măgar“) faţă de fostul mare inamic imperialist al comunismului. De-abia în primăvara lui 1997 Emil Constantinescu a declanşat prima campanie adevărată proNATO pe toate fronturile (militar, politic, diplomatic şi chiar economic).
Culmea ironiei (una în plus din lungul şirag cuprins în istoria Alianţei), sub presiunea evenimentelor de la 11 septembrie, aderarea ţării la NATO s-a produs tocmai pe timpul regimului ex-comunistului Ion Iliescu, care, pentru a obţine indispensabilul suport al Unchiului Sam, a fost nevoit să accepte să trimită batalioane de infanterie nu în Albania, precum Constantinescu în 1997, ci tocmai în iadul Kandaharului afgan (în iulie 2002) sau în deşerturile irakiene (în iulie 2003). Militarii au luat-o însă cu mult înaintea politicienilor reformând drastic organismul militar românesc moştenit din autarhismul naţionalist al lui Ceauşescu şi l-au apropiat sensibil de standardele unei armate moderne occidentale.
