Ca mai ieri un profesor – viitor deputat si ministru! – se frământa neştiind ce nume să aleagă pentru revista pe care dorea s-o propună cititorilor din Regat si de peste munţi. S-a consultat cu unul si cu altul, a cerut părerea unor jurnalişti cu experienţă. Până la urmă s-a decis, a botezat-o FLACĂRA, deoarece acest substantiv amintea şi de forţa distrugătoare a focului – răzvrătirea ţăranilor din 1907 era încă vie în memoria tuturor – dar si de virtuţile lui purificatoare.
Parcă au trecut numai câteva ceasuri de când acest fondator de revistă strângea în jurul lui colaboratori de elită: Delavrancea, Slavici, Coşbuc, Brătescu-Voineşti, Isac, Sadoveanu, Goga, Minulescu, Bacovia, Enescu, Agârbiceanu, Lovinescu… O pleiadă de semnături cum puţini au reusit să adune.
Si parcă de-abia am avut timp să clipim de când noua publicaţie ieşea de sub tipar, pe o hârtie bună, cu ilustraţii de Iser, şi se impunea rapid, cu autoritate, în peisajul presei noastre, cunoscând tiraje fantastice în acele timpuri – 40.000 de exemplare, la o populaţie cu mult sub 10.000.000. Era aşteptată cu nerăbdare la chioşcuri – costa 10 bani, dar, pe vremea aceea, banul era ban. Din teama de a nu pierde vreun număr, cei grijulii se abonau. Se difuza şi peste hotare – 15 bani exemplarul! Era vie. Stârnea polemici. Si pleda convingător pentru unirea, prin cultură, a tuturor românilor, o fază pregătitoare pentru întregirea deplină a neamului.
Iar această reuşită remarcabilă se datora abordării incitante a unor subiecte de literatură şi artă, unor dezbateri de interes social, unor reportaje şi interviuri. Totul realizat cu maxim profesionalism. Fără prejudecăţi şi parti-pris-uri. Cu dorinţa de a face mai multă lumină în jur. Fiindcă o flacără alungă bezna.
De-a lungul acestor o sută de ani s-au perindat mulţi la conducerea revistei FLACĂRA. Dar numai unul dintre ei, în 1911, i-a pus titlul sub care e cunoscută şi astăzi: CONSTANTIN BANU.