Acum un an îmi făceam bagajul. Urma sa petrec sase luni în India. Scriu acest articol încă fiind acolo. Nu mă îndur să plec, am ajuns să iubesc această poveste. Desi a trecut ceva vreme de când suntem „împreună”, India încă mă surprinde cu umanitatea si căldura ei.  Acasă începe sezonul sărbătorilor. In India se încheie sezonul festiv. În timp ce scriu se descarcă pozele din noaptea în care am sărbătorit „Diwali” si cele din prima zi a Noului An, conform vechiului calendar hindus.

Despre sărbători, aşadar. Primul lucru de menţionat: In­dia ştie să sublinieze termenul festiv. Se simte în aer, se vede pe fiecare străduţă. Oamenii se schimbă, ritmul de viaţă e altul, culorile se înteţesc, zâmbetele sunt tot mai largi. Muzică, dans, artificii, dinamism. Iar eu am avut norocul să fiu într-un loc în care contrastele se simt mult mai bine. Am stat în Gujarat, singurul stat al Indiei în care se respectă o prohibiţie pentru al­cool. Nu găseşti în supermar- ket. Doar dacă ai paşaport străin îţi poţi face un permis special, valabil o lună, de obicei, cu care poţi cumpăra o cantitate limi­tată, de la un număr foarte mic de magazine „acreditate” (1-2 pentru un oraş cu populaţia Bu- cureştiului). De aici rezultă lipsa barurilor, chiar şi a cafenelelor şi a cluburilor. Restaurantele nu se pun, oricum nu servesc al­cool şi se închid foarte devreme. Aşa că viaţa este una calmă, ex­trem de liniştită, uneori ener­vant de monotonă. De unde şi rezultatul despre care vorbeam: d‘apăi când e festival, festival să fie! Serbările Indiei recuperează toată viaţa socială şi „dezmăţul” care lipsesc în restul timpului.

Decembrie

De Crăciun poţi vedea unele magazine împodobite cu beteală, poate chiar şi luminiţe, există evident oferte pentru ca­douri (comerţul rămâne comerţ indiferent de religie) şi zi liberă măcar pe 25.

De Anul Nou e o vacanţă de 2-4 zile, sărbătorire foarte asemănătoare cu aceea de acasă.

Ianuarie

Uttarayan, Festivalul Înălţării de Zmeie, cum ar mai putea fi tradus, este exact ceea ce spune numele. Timp de două zile (14 şi 15 ianuarie), mai toată lumea este pe acoperişuri înălţând zmeie. Începând de la copii de trei ani până la vârstnici care nu mai pot sta în picioare mai mult de câteva secunde, însă sunt fe­riciţi pe scaun în timp ce mâ- nuiesc sfoara care ţine zmeul. Chiar şi nenea de la magazinul cu „pâine şi detergent” închide sporadic în timpul zilei pentru câte o oră, două, timp în care ore în care înalţă împreună cu ceilalţi vânzători câteva zmeie. De ce câteva? Pentru că sunt atât de multe în aer, încât în câ­teva minute aproape inevitabil sfoara ta se va încâlci de a alt­cuiva şi, pentru că este trecută prin sticlă pisată, e foarte tăioasă şi una dintre cele două se va tăia automat. Aceluiaşi motiv i se datorează poveştile sumbre pe care le-am auzit în perioada respectivă legate de persoane care rămân mutilate, în special în zona feţei, în pe­rioada aceasta. Scuterul/ moto­cicleta reprezintă unul dintre cele mai comune şi populare mijloace de transport. De obi­cei se circulă fără cască şi cum zmeiele se înalţă în absolut orice loc (chiar şi în mijlocul străzii!) rişti să intri în plin cu faţa în cel puţin una sau două sfori şi să obţii astfel tăieturi care te pot lăsa fără o parte din ureche, de exemplu, sau, în cazuri şi mai nefericite, sfoara să te taie în zona gâtului destul de adânc şi, din nou menţionez, am auzit din povestiri, fatal. Pentru că seara numărul de zmeie scade, însă creşte treptat numărul de… să le zicem mini baloane cu aer care poartă flacăra de la bază neacoperită, întrebarea firească a fost: „păi şi este permis? pot cădea/ ateriza oriunde şi pro­duce un incendiu”. Răspunsul a fost că asta se şi întâmplă. M-am mirat, însă, în prima seară am privit cum rufele unei vecine au luat foc pe sârmă pentru că un balon ratase decolarea de pe acoperiş, iar în a doua seară cum clădirea de vizavi a început să scoată un fum negru şi dens care a fost, din fericire, potolit după jumătate de oră de pom­pierii aflaţi în zonă. Spectacolul este însă incredibil: pe fiecare străduţă este plin de zmeie de toate dimensiunile şi culorile, peste tot sunt morişti care în­vârt aţa, o colorează şi o trec prin sticla pisată, iar seara, acel orăşel calm care închide cam tot

„Holi” este o sărbătoare a risipei de culori. Pulberile multicolore devin o adevărată muniţie

Reprezentare a zeului Ganesh într-unul dintre cartierele ora[ului Gujarat

până în 10 PM, se transformă într-o larmă în care toată lumea cumpără pachete întregi de zmeie, aţe, fluiere, baloane cu aer şi tot felul de alte obiecte co­lorate.

Februarie

Valentine’s Day – acelaşi spirit comercial al ofertelor de cadouri, poate un plus de re­clamă pentru un nou film de dragoste şi… cam acelaşi grad de vâlvă pe care îl stârneşte şi în România. Doar că aici poate mai mare parte din el este reprezen­tat de cei anti-„eveniment”.

Martie

Holi – de obicei la sfârşit de februarie – început de martie, constă în două părţi:

Prima e o ceremonie în amintirea salvării unui copil din mâna unui demon. Legat de asta, am avut câteva discuţii fu­gare cu unele localnice care mi-au spus că ritualul pe care îl urmează este cumva pentru a obţine ocrotire pentru copiii lor nou născuţi şi pentru a le întări puterea ca mame. Am însoţit-o pe una dintre ele la acest ritual. În fiecare zonă a oraşului se face un foc de tabără. Femeile, însoţite şi de copii, în general, merg în jurul focului, rostesc câ­teva cuvinte, aruncă ofranda în foc (nuca de cocos şi alte câteva tipuri de alimente), varsă o cană de lichid în jurul focului, după care recuperează nuca de cocos aruncată mai devreme.

În partea a doua vine dis­tracţia. Şi încă ce distracţie. Fie­care îşi procură în zilele prece­dente diverse tipuri şi culori de pulbere, după care, începând cu dimineaţa, o folosesc drept muniţie. După ce eşti gentil mânjit pe obraji cu două dungi de pulbere, eşti bombardat din toate părţile. Şi trebuie să răspunzi la fel. Se adaugă pe parcurs pistoale cu apă, găleţi cu apă, tipuri de pulbere care odată ce intră în contact cu apa, greu mai ies de pe piele şi tot aşa. Participarea, odată ce intri în horă, durează de la două ore până la aproape întreaga zi. De la curţile caselor până la bule­vardele principale, peste tot este o mare de oameni care aruncă pulbere colorată dintr-o parte în alta şi ici-colo apare şi apa, şi ea aruncată în diverse cantităţi şi direcţii.

Aprilie-august sunt lunile de vară, respectiv bună parte de muson. Celebrările sunt ca şi inexistente pentru cine nu are o tradiţie anume cu un crez anume al locului şi mici ritua­luri legate de ele.

August

Naşterea Zeului Krishna –

mai puţin „evidentă” celebra­rea, pe lângă ritualuri religioase şi întâlniri la domiciliu între prieteni şi familie pentru jocuri de cărţi, aparent nu este unul dintre festivalurile „gălă­gioase”. Mici idoli sunt încon­juraţi de ofrande şi tot ansam­blul este dat în leagăn.

Ganpati – celebrarea zeului Ganesh, fiul lui Shiva. Unul din­tre zeii foarte populari în India, cu foarte multe obiecte (chiar şi de decor interior) reprezen- tându-l. Cu ceva timp înainte de începerea festivalului, co­menzile de idoli cu înfăţişarea copilului cu cap de elefant se înteţesc, la fel şi expunerea lor în vitrine, la târguri etc. Unul din­tre motive: în fiecare zonă a oraşului va fi depus un idol, de cel puţin mărimea unui om, iar localnicii vin în fiecare seară pentru a se ruga. Unul dintre motivele şi mai puternice: la sfârşitul zilelor în care decora­rea cu luminiţe şi idoli a oraşului se încheie, urmează „botezul” (immersion). Se par­curge drumul de la locul unde a fost depus idolul în timpul zile­lor de celebrare (acasă/ în oraş): idolul este fixat în remorcă, ală­turi boxe cu volumul foarte aproape de maximum anunţă pe toată lumea în ritmuri dina­mice „pârtie, trece Ganesh”, iar alaiul din spate dansează uneori ca pe Prodigy. Destinaţia: unul dintre lacurile „avizate” în sco­pul botezului. După o ceremo­nie în care se rostesc diverse rugăciuni şi se aprind beţişoare aromate, idolul este ridicat cu ajutorul unui soi de macara şi scufundat în apă alături de ofrandele aduse de „peţitori”.

Raksha Bandhan – pe străzi apar ca ciupercile după ploaie t arabele care vând nişte bră- ţărele formate din câteva şiruri de aţă, de obicei ornate cu tot fe­lul de mărgeluţe şi alte deco- raţiuni în mijloc. Pe siteuri şi în unele magazine vezi şi varianta din aur/ platină ornată cu dia­mante. Totul se învârte în jurul legăturii dintre frate şi soră. Ea leagă în dimineaţa zilei respec­tive Rakhi, brăţărica descrisă mai sus, de mâna fratelui, cam cum facem noi cu mărţişorul, simbolizând astfel uniunea din­tre ei şi legământul fratelui de a o proteja. Se respectă şi pentru verişori, pentru că în India au oricum obiceiul ameţitor de a numi pe toată lumea frate/ soră.

Paranteză : Imaginaţi-vă, vă rog, că există în medie un număr de 5 copii pe familie. Pe lângă fraţi, cam câţi verişori pri­mari, de gradul 2 ş.a.m.d. are un copil… Şi până ajungi să te lămureşti că ei folosesc de multe ori termenul soră pentru cum- nata/ verişoara lor, treci cel puţin o dată (eu am reuşit să o fac de vreo 2-3 ori) prin mo­mentul penibil în care te trezeşti spunând „a, ea este sora ta des­pre care mi-ai povestit” şi răspunsul primit sunt nişte ochi mari şi uimiţi care îţi răspund „eu nu am nici o soră, doar fraţi, ea e cumnată-mea”. Iar tu rămâi uluit, pentru că acelaşi om îţi spusese cu zece minute înainte că o aşteptaţi pe sora lui să so­sească. Dacă v-am ameţit e bine, înseamnă că v-am introdus în atmosfera Indiei.

Octombrie

Navratri – se sărbătoresc 9 zile de bătălie între un repre­zentat al binelui şi unul al răului, iar în a 10-a zi, totul se linişteşte pentru un ritual care celebrează victoria Binelui.

Vai, dar cele 9 zile. Dacă vă imaginaţi o nouă bătălie cu pul­bere colorată sunteţi departe. Culorile sunt tot acolo, însă pe haine. Fetele, îmbrăcate în Cha- nia Choli (bustieră, fustă, şi eşarfă ancorată oblic pe un umăr este cea mai simplă expli­caţie pe care v-o pot da), iar băieţii, de obicei în pijamas (kurte lungi de bumbac peste pantaloni care să se asorteze sau blugi uneori) se înhamă în fie­care seară, timp de nouă la rând într-un dans frenetic. Pe tere­nuri special desemnate poţi fie participa, fie privi. În mijloc un solist/ o solistă cântă ore în şir cu o pauză de doar jumătate de oră de obicei, vocea îi este difu­zată live prin multe, foarte multe difuzoare, iar oamenii creează şiruri concentrice. Fie­care şir respectă o coregrafie, anumiţi paşi de dans tradiţio­nal. Te poţi muta de la un şir la altul, însă dacă tragi chiulul, unul dintre supraveghetori va veni repejor să îţi atragă atenţia că aici nu se stă, aici se dan­sează. Şi dansezi şi tot dansezi. Desculţ, pe ceva între nisip şi ţărână, crezând că e simplu, dar trezindu-te mereu că răsucirea de la final e în direcţia opusă fată de restul şirului ori ateri­zezi pe picioarele celui de lângă tine şi tot aşa până ajungi să râzi, să baţi din palme şi să te bucuri cu cea mai mare deschi­dere şi sinceritate de un senti­ment de libertate şi naturaleţe.

Dansul de la facultatea de arte este faimos, am fost să îl văd. Studenţii dansează fără boxe, colegi de-ai lor bat la tobe şi cântă în mijloc, ei urmează mişcări ceva mai tradiţionale. Lipsesc însă beţele (câte unul în fiecare mână) care ar trebui să se lovească de ale persoanei de lângă tine într-o coregrafie sta­bilită. Se pare că şi aici au re­nunţat la ele.

în a 10-a zi, simbolizarea lui Ravana este umplută cu pe­tarde şi artificii şi apoi aprinsă, astfel încât maleficul este efectiv aruncat în aer.

Noiembrie

Diwali/ festivalul lumi­nilor – cel mai mare festival ca anvergură. Totul e decorat pe străzi ca de Crăciun – Anul Nou la noi. Cu excepţia fulgilor de nea. Sau a formelor noastre ti­pice în general. Ideea e că sunt beculeţe. Multe si colorate. Şi aer de vacanţă, de sărbătoare. Multe artificii de vânzare peste tot. La fel şi tarabe care expun tăvi cu pulbere colorată ce îmi aminteşte de Holi. Însă nu, cu acestea poţi face Rangoli – de­senezi o formă tipică, tradiţio­nală, de exemplu, cu creta pe asfalt, apoi umpli forma cu acele culori. Când cer lămuriri despre Diwali, lumea în jurul meu pomeneşte despre întoar­cerea zeului Ram împreună cu iubita şi fratele său din exilul de 14 ani în junglă, precum şi vic­toria acestuia asupra simbolului răului în această istorisire: Ra- vana.

Cu vreo trei zile înainte de ziua principală, casele încep să fie ornate cu Dyas, mici supor­turi în formă rotundă sau de la­crimă în care se toarnă ulei şi se aprinde un fitil. Apoi, toţi îmi vorbesc despre Lakshmi Puja (puja fiind numele dat ceremo­niei religioase în general), care, îmi explică absolut toţi care o pomenesc, este money puja. Adică se roagă pentru bună­stare şi prosperitate. Şi toţi sunt foarte concentraţi aparent şi en­tuziasmaţi de acest ritual. În ziua principală se mai face o puja pentru caietele de contabi­litate. Cam cu aceleaşi scopuri. Am asistat la cea făcută la biroul nostru. Am întrebat la un mo-

Numită şi Festivalul luminilor,

sărbătoarea „Diwali” este cea mai mare ca anvergură

ment dat ce spune cel care ţine ceremonia, toţi au dat din umeri, pentru că aparent slujba se ţine în sanskrită şi foarte puţini cunosc această limbă. Se aduc ofrande zeului cu faţă de maimuţă de data asta, se no­tează câteva lucruri dictate în caietele de contabilitate, apoi cel ce oficiază ceremonia desenează cu aceeaşi pulbere roşie pe care o foloseşte şi pentru a desena apoi bindhi-ul de binecuvântare pe frunte o swastika şi alte câteva simboluri pe respectivele caiete, se spun multe rugăciuni, se fac multe gesturi de respect şi, aproape două ore mai târziu, mai toată lumea stă preocupată cu arderea a sute de artificii. Deşi au mai aprins artificii şi se­rile trecute.

După o seară de pauză (co­piii continuă să mai aprindă pe- tarde/ artificii pe stradă) ur­mează o zi în care toată lumea îşi urează Happy New Year pen­tru că, într-un mod încă neclar mie (s-a întâmplat astăzi toată povestea aceasta), Anul Nou în­cepe undeva dimineaţa, apa­rent. Ah, da, şi aici oamenii tind să fie atât de vagi cu răspunsu­rile încât de cele mai multe ori ajungi să te contrazici singur în­cercând să ghiceşti cam ce a vrut să spună fiecare.

O prietenă mă întreabă pe facebook: „Si cum e 2067?”. I-am răspuns: „plin de lumini şi culori momentan, dar mai întâi să mă dezmeticesc din ele şi din somn şi îţi povestesc mai multe”. Cam aşa e şi cu India, mai puţin partea cu somnul. Din punctul ăsta de vedere, ai tot vrea să stai treaz, să nu cumva să ratezi încă vreo mi­nunăţie. Oricum, de la un punct încolo nu te mai minunează aproape nimic, dar în acelaşi timp toate mărunţişurile ţi se par minunate. Ca un paradox.

Am încercat la început, după ce am ajuns, să ţin pasul printr-un blog cu experienţa mea. India nu mă lasă, vrea să o trăiesc mai de­grabă, să fiu afară şi să mi se în­tâmple decât să o judec prea repede în văzul lumii. Am reuşit totuşi să surprind impactul primelor zile aici şi apoi să scriu sporadic despre una alta pe Indian nights la www. 181 denopti.blogspot. com (şi numărătoarea continuă).

text si foto Mireta Necutcea

Taguri: Almanah Flacara 2011 Tweet

Friday, December 10th, 2010 at 7:24 pm, ALMANAH FLACARA, RSS feed