Dacă ar deţine cineva reţeta unei propagande de succes, el ar deveni şi mai bogat, dar mai ales mult mai puternic decât Bill Gates sau decât George W. Bush. Respectivul, practic, ar putea conduce lumea, sau măcar o bună parte din ea. O minte lucidă, susţinută de un spirit cinic, ar putea spune că o astfel de perspectivă este – din fericire – imposibilă. Cu toate acestea, istoria mai veche sau mai recentă semnalează existenţa câtorva lideri care au crezut, preţ de o clipă, că deţin reţeta controlului perfect asupra sufletelor şi minţilor oamenilor. Dacă ar fi fost adevărat, atunci Dumnezeu ar fi devenit şomer.
In fond, ce este propaganda? Deşi toată lumea foloseşte acest termen, de multe secole încoace (mai precis din 1622), nu există încă o definiţie, cât de cât, acceptată de majoritate. Sociologii, în primul rând, secondaţi îndeaproape de istorici şi politologi şi urmaţi de psiho- sociologi sau de mult mai rafinaţii antropologi, discută aprins, îndeosebi după cel de-al doilea război mondial încoace, despre propagandă în multiplele aspecte ale acesteia, dar nici vorbă de o concluzie cvasi-unanimă. Desigur, în tot acest concert, românii îşi afirmă micul dar vigurosul lor punct de vedere pe care-l pot susţine prin dramatica experienţă de viaţă, trăită atât sub dictaturile de dreapta (Carol al Il-lea şi Antonescu), cât şi a celor de stânga (Dej şi Ceauşescu): propaganda este ceva legat de minciună, de interes personal, are de-a face cu politica celor mari şi tari şi este întotdeauna suportată de cei mici, slabi şi mulţi. Cam aceasta ar fi percepţia – nu şi definiţia – românească asupra propagandei. Americanii – care nu au avut niciodată de suportat avatarurile unei propagande dictatoriale, francezii – care au în sânge fronda şi libertatea de exprimare, germanii, ruşii sau chinezii, care până nu demult au „produs” propagandă din plin transformând-o într-o adevărată industrie de masă, toate aceste popoare au, inevitabil, dreptul la propria lor viziune şi înţelegere asupra propagandei. In acest sens, o formulare care-l parafrazează pe Clausewitz şi care defineşte propaganda drept un război urmărit cu alte mijloace, nu este chiar prea departe de adevăr.
Un singur lucru este cert: în anul de graţie 2007 nimeni nu-şi mai asumă termenul de propagandă. Asta nu înseamnă că propaganda a murit; doar că ea beneficiază de numeroase alte eufemisme menite să o spele de păcate şi să-i continue practica şi obiceiurile vechi de când lumea şi pământul. Iată doar câteva expresii-concept folosite cu mult aplomb în sofisticata şi adesea ipocrita retorică contemporană: comunicare publică/politică, diplomaţie publică, management al percepţiilor, operaţii psihologice, operaţii informaţionale, relaţii publice/informare publică etc.
Primul teoretician modern al propagandei a fost Gustave LeBon, cel care a scris la începutul secolului al XX-lea un studiu dedicat psihologiei mulţimilor, lucrare ce a stat la baza viitoarelor campanii propagandistice de masă. LeBon a formulat ceea ce el a numit legea psihologică a unităţii mintale a maselor, conform căreia „dispariţia personalităţii conştiente şi orientarea sentimentelor şi gândurilor în acelaşi sens este prima trăsătură a mulţimii pe cale a se organiza”. Rezultă astfel câteva caracteristici distinctive ale mulţimilor, care la noi se confundă adesea cu noţiunea de gloate, vulnerabilităţi exploatate intens de propagandă printr-o serie de tehnici specifice. în primul rând, avem o diminuare a facultăţilor mintale, a gradului de raţionalitate al maselor spre nivelul cel mai de jos al componenţilor acestora. Această caracteristică este exploatată de propagandă prin sim – plificarea la maximum a mesajelor sale, construite de obicei pe un ton autoritar şi imperativ implicând două atitudini extreme (alb şi negru, bine şi rău), precum şi prin înlocuirea, pe cât posibil, a ideilor abstracte cu imagini simple şi percutante. „Neputând gândi decât prin imagini, masele nu se arată impresionate decât de imagini. Numai acestea din urmă le înspăimântă, ori le seduc şi devin mobilul acţiunii lor”, scria acum un secol Le Bon. Pe de altă parte, masele pot avea în mod spontan şi excesiv reacţii emoţionale, ceea ce explică de ce propaganda bazată pe argumente emoţionale este mai eficientă decât cea raţională. Chiar dacă pot afişa ostentativ un oarecare dispreţ pentru anumite instituţii şi convenţii sociale, mulţimile pot deveni foarte receptive la impulsuri altruiste, de sacrificiu de sine, la dezinteres faţă de profit, la o speranţă pentru dreptate, ceea ce tehnicile propagandei exploatează prin sloganuri populiste sau patriotarde, prin apelul la un trecut eroic etc.
O definiţie imposibilă
Nu se poate fără teorie…
Napoleon a fost primul mare propagandist
Fie ca o putem sau nu defini, fie ca o acceptam sau nu, propaganda – adica nevoia de a ne influenţa semenii într-un sens dorit anume – a facut şi face parte din natura umana. Cu alte cuvinte, nu avem cum sa scapam de propaganda. Vorba lui Ellul, în mod paradoxal propaganda ne ajuta sa ne înţelegem unii cu alţii. Totul ţine de respectarea unei anumite igiene a comunicarii şi a exprimării. Din pacate, reminiscenţele trecutului, idiosincraziile prezentului şi limitele educaţionale individuale nu ne permit totdeauna acest lucru.
După ravagiile provocate de propaganda fără frontiere şi limite morale din Primul Război Mondial, americanii au înfiinţat în 1937 la Chicago un institut de analiză a propagandei. Au fost studiate diverse modele ale propagandei: americanii au preferat modelul educaţional, germanii nazişti pe cel instinctual de tip freudian, iar sovieticii pe cel al reflexelor condiţionate sugerat de Pavlov. După cel de-al Doilea Război Mondial, sociologul francez Jacques Ellul a reconsiderat propaganda şi a considerat că aceasta este indispensabilă, având un rol integrator pentru societatea modernă.
Abia la 1622, catolicii, prin Sfântul Scaun, au consacrat termenul de propagandă prin înfiinţarea „Colegiului de propaganda fide” pentru promovarea credinţei catolice şi contracararea protestantismului în Europa şi în lume.
In sensul modern al termenului de propagandă, se poate spune că Napoleon a fost primul mare propagandist al lumii. Imperiul vremelnic pe care l-a creat practic deasupra aproape întregii Europe a fost rezultatul nu doar al victoriilor sale militare şi al jocurilor politice, cât al unor inspirate şi permanente campanii de propagandă începute pe câmpurile de bătălie din Italia şi Egipt şi terminate abia la Waterloo. Dincolo de marile sale realizări şi eşecuri, micuţul corsican a reuşit ca nici un alt predecesor sau succesor al său să-şi galvanizeze trupele şi cetăţenii, să-i facă să creadă orbeşte în el. Se pot aduce drept probe convingătoare numeroase măsuri şi decizii luate de Napoleon generalul, consulul sau mai ales împăratul a căror aplicare a condus la instaurarea unei drastice cenzuri, la o teroare anti-napoleoneană, la promovarea sistematică şi prin instrumentele coercitive ale statului a cultului personalităţii, dar toate acestea nu pot explica totuşi magnetismul vecin cu fanatismul generat de acest mare conducător, chiar mult şi după dispariţia sa.
Şi mai enigmatic în succesul fulminant al propagandei sale a fost Hitler. Nimic nu putea prevesti o asemenea eficacitate a industriei de propagandă nazistă. Germanii – cei care l-au născut pe Kant, Hegel şi Nietzsche – sunt un popor raţional şi practic, iar propaganda lui Hitler a fost predominant iraţională şi instinctuală, generând un fanatism orb şi o disciplină dusă până la absurd. Muzica populară germană este melodioasă, unii o numesc chiar dulceagă, dar oricum am considera-o, ea nu se potriveşte cu suferinţele şi durităţile provocate de germani semenilor lor pe timpul regimului nazist. Germanilor le place berea, petrecerea colectivă, cântecul armonios şi tocmai de aceea este greu de explicat spiritul de sacrificiu lent şi supunerea oarbă. Dimpotrivă, ruşii, cu spiritul lor mesianic, cu pasiunea lor pentru credinţă şi iubirea lor pătimaşă, împinsă până la extrem, fie şi sub puternicul stimulent al beţiei, par să se recomande cu predilecţie drept permeabili propagandei. Cu toate acestea, este greu de înţeles de ce, după ce a instaurat o cruntă teroare, după ce a trimis milioane de oameni la moarte în lagăre, pe front sau prin înfometare, Stalin a rămas obiect de veneraţie pentru mulţi ruşi şi mai ales georgieni, chiar şi după ce crimele i-au fost pe deplin dezvăluite. Propaganda sovietică din timpul lui Stalin a reuşit performanţe remanente greu explicabile, astăzi ca şi ieri, prin mult prea sofisticatele teorii psiho-sociale.
Performanţele sau eficacitatea propagandei, chiar şi într-o societate liberală din ce în ce mai emancipată, sunt mai mari decât suntem dispuşi să acceptăm. Cu alte cuvinte, percepţiile sau impresiile noastre despre evenimente şi lideri contemporani sunt foarte departe de modul adevărat în care s-au desfăşurat lucrurile sau în care au reacţionat respectivele personalităţi. Astfel, celebrul prim- ministru israelian din anii ’70 Golda Meir a fost un om foarte bolnav chiar pe vremea exercitării funcţiei, luptând cu foarte mari eforturi împotriva unui limfom cancerigen, suferinţă care, spun medicii, i-a afectat serios puterea de judecată şi decizională în momente dramatice ale statului evreu, precum cel al războiului cu arabii din 1973. Boala şi tratamentele chinuitoare ale primului-ministru au fost păstrate în cel mai mare secret, fiind ascunse imensele stări de oboseală generate de tratamentele de cobalto- terapie, promovându-se în schimb imaginea înţelepciunii unui lider de fier, cea de care Israelul avea atâta nevoie.
… putină istorie
Nici in privinta lui Ceauşescu lucrurile nu sunt prea clare
încă din zorii civilizaţiei, propaganda a fost una dintre principalele unelte de lucru ale oricărui conducător. Pentru a conduce politic, militar, economic, liderii au practicat, într-un fel sau altul, propaganda, adică au încercat, cu mai mult sau mai puţin succes, să-şi convingă semenii să reacţioneze într-un anumit fel dorit de ei. Pentru aceasta ei au recurs la cuvinte, imagini, gesturi concrete, toate încărcate în contextul epocii cu un mesaj menit să producă efecte asupra celor cărora le era destinat.
Cam acelaşi lucru se poate spune astăzi şi despre cel rămas în istorie sub numele de „marele comunicator” – preşedintele american al anilor ’80 Ronald Reagan. Fostul actor de cinema şi guvernator republican al Californiei a avut într-adevăr o carismă şi un har deosebit în a se adresa în direct oamenilor, în a le transmite în modul cel mai convingător cu putinţă mesajul dorit. Consacrarea expresiei „Imperiul Răului” referitoare la Uniunea Sovietică, la fel ca şi „Războiul stelelor” (Iniţiativa de Apărare Strategică) sau politica de îndiguire a expansiunii sovietice în lume, toate acestea poartă semnătura preşedintelui Reagan, cel care în epocă a fost foarte bun prieten cu Doamna de Fier a Marii Britanii, conservatoarea Margaret Thatcher. în realitate, cel mai bătrân preşedinte american a suferit încă din timpul primului său mandat de un cancer la colon operat în repetate rânduri, iar medicii au semnalat încă din 1984 chiar şi simptome ale bolii Alzheimer constând în modificarea intermitentă a dispoziţiei, prin somnolenţe, rătăciri intelectuale, pierderi de memorie etc., stări incompatibile cu cerinţele şi responsabilităţile uriaşe ale celui ce are dreptul să apese butonul atomic. Procesul decizional al preşedintelui Reagan pe timpul celor două mandate a fost catastrofic, fiind grav afectat de bolile sale, dar proiecţia imaginii sale de lider vizionar al Lumii libere a funcţionat perfect atât în perioada exercitării funcţiei, cât şi ulterior. Rămâne însă un mister de ce atât electoratul israelian, cât şi cel american nu au văzut, nu au simţit, nu au înţeles uriaşele, dar omeneştile slăbiciuni şi neputinţe ale celor doi lideri politici pe care i-au ales în poziţii cheie, de forţă, pentru naţiunea lor.
Nici în privinţa lui Ceauşescu, despre care puţini ştiau că suferea de sechelele unui cancer de prostată, iar ulterior de afazia lui Broca, constând în pierderea momentană a limbajului şi imposibilitatea tranzitorie de a-şi exprima gândurile şi sentimentele, lucrurile nu sunt prea clare: cum poate fi explicată furia oarbă, ucigaşă împotriva „geniului carpatin” din d ecembrie 1989, transferată ulterior în cvasi-exclusivitate asupra Elenei şi îmbrăcarea generoasă a amintirii „odiosului dictator” într-o mult prea indulgentă nostalgie?
