Poveştile românilor vechi din Canada sunt tulburătoare. în zilele când mă aflam la Montreal murise, la 88 de ani, Ionel Mociorniţa, fiul marelui industriaş Dumitru Mociorniţa, prilej de reflecţie şi priveghi pentru vechea comunitate.

La inaugurarea Pieţei României din Montreal, în 2004, Ion Iliescu a fost huiduit de foştii compatrioţi Preotul Constantin Tofan, un român misionar al Bisericii Ortodoxe Americane Prima biserică din Montreal, şi una dintre cele mai vechi din Canada, a fost ridicată in piatră în 1918 de românii bucovineni. Aceştia şi făgărăşenii – românii liberi, cum le place să se numească – au venit şi mai vin încă de trei- patru generaţii aici. Unii nu mai apucă să se întoarcă acasă, dar refuză să îşi vândă casele din Făgăraş.

In urmă cu 50 de ani, românii din exil s-au rupt de Patriarhia Română şi s-au alipit Bisericii Ortodoxe Americane, care re­unea ortodocşi emi­graţi de pretutindeni. Episcopia are sediul la Vatra, lângă Detroit. Aici s-a tipărit, în 100.000 de exemplare zilnic, unul dintre cele mai importante ziare ale românilor din exil: America.

Preotul Constantin Tofan este o figură aparte. A plecat din România (nu mai ştie unde este născut, undeva în judeţul Galaţi) în 1940 pentru a studia teologia la Paris. Războiul 1-a purtat în Germania unde a făcut studii politehnice. A devenit apoi reprezentantul IBM în Brazilia, unde a lucrat 15 ani, pentru ca apoi, prin anii ’60, să studieze totuşi teologia la New York şi să fie hirotonisit preot de prelaţii Bisericii Ortodoxe Americane. O viaţă aventuroasă, care a continuat cu postul de paroh la biserica din Regina, capitala provinciei Saskat- chewan, una dintre cele mai friguroase şi izolate regiuni ale Canadei, puternic pop­ulată de români. A slujit la biserica de lemn din centrul oraşului – kilometrul zero al oraşului. Astăzi, la 86 de ani, este şeful Departamentului Activităţi Misio­nare. Un om de stirpe veche românească, având energii şi idealuri pe care românii de astăzi nu mai ştiu să le găsească în interior.

Regina Maria a dăruit acestei biserici o icoană păstrată astăzi la mare cinste de români. Preşedinţii Constantinescu şi Iliescu, în schimb, nu i-au onorat cu vizita lor, ne spun cu tristeţe gazdele noastre. De altfel, Regina Maria a trăit o tainică poveste de dragoste cu reprezentantul Canadei la Bucureşti, căpitanul Joe Boyle, cel care a avut o contribuţie importantă la salvarea unei părţi din Tezaurul aflat la Moscova şi la recâştigarea Basarabiei.

Au ales Montrealul în special scri­itorii, artiştii, muzicienii sau universitarii români. Este o lume diversă, unde ai sur­priza să găseşti oameni care au făcut isto­rie în ţara lor şi care au reuşit, destul de mulţi, să se impună în noua lor patrie.

Felicia Mihali, autoare a cinci romane, dintre care unul în limba franceză, îmi spune că este nevoie să renunţi la română ca limbă de creaţie, alt­fel nu poţi împărtăşi nimic din lumea nouă în care ai renăscut ca artist.

Iar Constantin Stoiciu, care a făcut carieră în România mai ales pentru sce­nariile filmelor Filip cel Bun sau Dimineţile unui băiat cuminte, vorbeşte despre drama exilului, despre personajul taciturn în care s-a transformat, despre reclama nea­coperită cu care Canada încă mai atrage români aici. Este directorul unei edituri, Humanitas, care publică scriitori canadi­eni alogeni, imigranţi, şi povesteşte cu tristeţe cum atunci când a răsfoit acasă registrul de la Uniunea Scriitorilor, în dreptul său scria… „plecat”. S-a recuper­at, însă, spune, prin fiul său, Andrei, care a ales să se întoarcă în România. <

Vizita preşedintelui Iliescu în Canada din 2004 a făcut istorie. Furia strânsă de generaţii de exil s-a revărsat asupra sa cu ocazia inaugurării Pieţei României la Montreal. A fost huiduit, fluierat, s-au strigat sloganuri anticomuniste. Cei mai mulţi dintre ei plecaseră din România după mineriade… Dar şi în absenţa lui Iliescu disensiunile din comunitatea românească sunt prezente. Până în 1989, românii se etichetau ca legionari şi comu­nişti. După aceasta blestemul dezbinării a continuat să apese pe această comunitate, mai ales la Montreal, unde emigraţia veche şi cea nouă sunt ireconciliabile. <

Statisticile sunt inoperabile: aparent în Canada trăiesc 150.000 de români. Paradoxal însă: românii din a doua gene­raţie se declară români deşi nu ştiu decât două-trei cuvinte româneşti (mămă­ligă…), iar cei veniţi de 10-15 ani, supăraţi pe ţară, nu vor să se mai declare români, îar copiii lor nici nu au cetăţenie română. Nenumărate asociaţii, multe dintre ele formate dintr-o familie, artişti care se contestă unii pe alţii, legionari sau securişti, i-au făcut pe cei mai mulţi din­tre cei oneşti să nu-i mai caute pe români la biserică, ambasadă sau pe la mani­festări. Unul dintre primele sfaturi pe care un imigrant le primeşte venind din ţară este „Fereşte-te de români!”. Poate că banii ar putea să mai sudeze această comunitate şi să îi facă să fie mândri că sunt români. Cel puţin aşa crede Râul Dudnic, fost basist în trupa Cargo, care de 10 ani este realizatorul emisiunii săptă­mânale de televiziune Noi românii, difuzată pe postul multietnic OMNI.

Anual în Canada sosesc peste 5.000 de români. Marea lor majoritate sunt ingineri. O pierdere imensă pentru România – o ţară care are nevoie să fie reconstruită din temelii, şi o politică inteligentă a Canadei de a-şi atrage oameni oneşti, inteligenţi, educaţi şi cu ceva bani în portofel, care să-şi investească priceperea şi energia în noua ţară.

înainte de cel de-al doilea război mondial românii plecau în Canada pen­tru a strânge ceva bani şi a se întoarce. A urmat apoi valul politic: români ce nu au dorit să trăiască într-o ţară condusă de comunişti. După 1990 cei care au ales Canada au făcut-o din cauza sărăciei, a tranziţiei, nesfârşite, a minerilor…

Au plecat la 20,30 sau 40 de ani. Unii nu s-au mai întors în România din orgoliu, alţii pentru că au investit prea multă suferinţă şi muncă în noua lor ţară. Alţii pentru că le este pur şi simplu bine în Canada.

text .si foto Morion Voicu

Taguri: nr. 3 / martie 2006 Tweet

Monday, March 20th, 2006 at 5:55 pm, ZOOM, RSS feed