5.000 de români pun piciorul anual pe pământ canadian cu gândul de a deveni cetăţeni ai acestei ţări. Se consideră norocoşi: au trecut un interviu, au aşteptat cel puţin un an, au strâns 10.000de dolari canadieni în buzunar, vânzând tot, împrumutându-se.» Peste 90% aleg să trăiască pentru totdeauna acolo».
Autorul acestui articol, în exclusivitate pentru Flacăra, Marian Voicu, este una şi aceeaşi persoană cu realizatorul de emisiuni de pe TVR 1
In România anilor ’90 a fi inginer era un blestem. Inginerii erau mulţi, iar fabrici din ce in ce mai puţine. Unii şi-au schimbat meseriile, alţii şi-au cumpărat bilet de avion.
Cosmin Borcea a plecat in 2000. Lucra ca director de imagine în TVR. Soţia lui, Ligia, era însărcinată în ultima lună când a ajuns pe aeroportul din Toronto. O primă deziluzie: la maternitate i s-a spus că asigurarea pe care o are din ţară nu acoperă şi costurile naşterii. Sistemul funcţiona impecabil… dacă făceai parte din el. Românii nu au ajutat-o. A făcut-o însă… comunitatea poloneză. Timp de cinci ani, soţii Borcea nu au mai vrut să ştie de comunitatea românească. Dar viaţa în Canada nu era simplă: după primele şase luni au vrut să se întoarcă în ţară. Dar acasă nu mai era loc pentru ei: erau nişte „plecaţi”. Cordonul ombilical fusese tăiat: treptat deveneau nişte „moroi” – oamenii care bântuie între cele două lumi: în Canada le este dor de acasă, acasă le este dor de noua lor patrie.
Pe strada pe care locuiesc soţii Borcea vecinii sunt chinezi, croaţi, indieni, italieni şi… canadieni la a doua generaţie.
Steagul canadian, al frunzei de arţar, este afişat cu mândrie la intrarea celor mai multe dintre case. Sunt canadieni italieni, canadieni români sau canadieni indieni, în Toronto locuiesc circa 35.000 de români. Cei mai mulţi au venit aici după 1989. Este metropola având ritmul de dezvoltare cel mai accentuat, apropierea de zona industrială americană din jurul Marilor Lacuri fiind unul dintre motive. Zona anglofonă – oraşul respiră aerul american al oraşelor noi, cu străzi nesfârşite (cea mai lungă stradă din lume – Yonge Street, 1.896 km!! – se află aici), parcuri imense şi pietoni rari.
Cei mai mulţi sunt ingineri: infor- maticieni, electronişti, mecanici. Sistemul funcţionează deja: s-a creat un know-how al imigraţiei: ghiduri (orale sau postate pe Internet) care îţi spun ce să faci în primele luni canadiene. Cei mai mulţi români locuiesc în blocurile cunoscute deja ca „româneşti” (în Montreal acestea aparţin chiar unor proprietari români), într-o cameră, două sau trei vor locui, cei mai norocoşi, câteva luni, cei mai puţin norocoşi câţiva ani. Vor trimite mailuri cu CV-uri la zeci de firme.
Aici l-am cunoscut pe Dorin, un tip mai puţin norocos: era între două slujbe (varianta optimistă a şomajului) şi încerca să scape de… nevasta româncă. A cunoscut-o în avion şi a luat-o rapid de soţie. S-a dovedit că aceasta, după ce i-a jurat dragoste, nu era interesată decât de cetăţenia canadiană. Şi cum legea canadiană este foarte exigentă, Dorin e acum îndatorat peste măsură, plătindu-i soţiei drepturile. Poliţia nu are cum să îl ajute: ca el sunt mii de canadieni.
Cosmin şi Ligia au locuit şi ei aici. împreună cu Călin, băiatul lor. După un an şi mai multe slujbe schimbate, în ture de zi şi de noapte, cu calificare sau nu, s-au mutat. Astăzi au rate la o casă, la maşină, asigurări de sănătate, fac parte din sistem. Ligia, odată vedetă de televiziune, este acum asistent medical veterinar.
Canada este o altfel de Americă: oameni mai retraşi şi mai timizi, o climă severă şi un spirit al competiţiei mai puţin exacerbat. 0 ţară multi- culturală, unde amestecul de rase, etnii, religii şi culturi nu duce la omogenizare. Canada a creat conceptul de multi- culturalism prin asumarea sa de către premierul de atunci, Pierre Trudeau, în 1971, afirmându-se pluralismul etnic drept sursă de dezvoltare. Ceea ce şi este acum, după 35 de ani.
Imi vorbesc despre răceala sistemului canadian, superficialitatea şi lipsa bucuriei şi de a trăi a canadienilor. Le place liniştea şi uşurinţa cu care sistemul funcţionează aici. Totul se face uşor. Atunci când vorbesc de România un surâs le luminează faţa: amintirile îi îndeamnă să îmi spună că odată şi odată vor reveni cu siguranţă acasă, definitiv. îi întreb ce se va întâmpla atunci cu Călin, care se simte canadian şi care are despre România amintirile unei vacanţe de vară în Munţii Neamţului. Nu au un răspuns, au doar speranţe. Sunt între cele două lumi.
La Montreal – metropola care îşi afişează ostentativ francofonia – au venit românii care au ales, pe lângă franceză, un stil de viaţă mai european. Oraşul îşi păstrează aerul colonial francez şi aminteşte de lumea veche. Aici clădirile nu sufocă, iar montrealezii se pot bucura mai uşor de oraşul lor, la pas.
Primii români au ajuns aici în anii ’50. Monica Matte Mateescu îmi povesteşte cum a dat de veste părinţilor ei în România că a murit, pentru ca Securitatea să nu îi hărţuiască rudele. A plecat din ţară, via Franţa, încă din 1942. Soţul său este doctor în drept aerospaţial, domeniu pe care în mare măsură 1-a creat. în anii ’60 şi-a cumpărat părinţii de la Ceauşescu, cu 10.000 de dolari bucata, şi i-a scos din ţară.
Poveştile românilor vechi din Canada sunt tulburătoare. în zilele când mă aflam la Montreal murise, la 88 de ani, Ionel Mociorniţa, fiul marelui industriaş Dumitru Mociorniţa, prilej de reflecţie şi priveghi pentru vechea comunitate.
La inaugurarea Pieţei României din Montreal, în 2004, Ion Iliescu a fost huiduit de foştii compatrioţi Preotul Constantin Tofan, un român misionar al Bisericii Ortodoxe Americane Prima biserică din Montreal, şi una dintre cele mai vechi din Canada, a fost ridicată in piatră în 1918 de românii bucovineni. Aceştia şi făgărăşenii – românii liberi, cum le place să se numească – au venit şi mai vin încă de trei- patru generaţii aici. Unii nu mai apucă să se întoarcă acasă, dar refuză să îşi vândă casele din Făgăraş.
In urmă cu 50 de ani, românii din exil s-au rupt de Patriarhia Română şi s-au alipit Bisericii Ortodoxe Americane, care reunea ortodocşi emigraţi de pretutindeni. Episcopia are sediul la Vatra, lângă Detroit. Aici s-a tipărit, în 100.000 de exemplare zilnic, unul dintre cele mai importante ziare ale românilor din exil: America.
Preotul Constantin Tofan este o figură aparte. A plecat din România (nu mai ştie unde este născut, undeva în judeţul Galaţi) în 1940 pentru a studia teologia la Paris. Războiul 1-a purtat în Germania unde a făcut studii politehnice. A devenit apoi reprezentantul IBM în Brazilia, unde a lucrat 15 ani, pentru ca apoi, prin anii ’60, să studieze totuşi teologia la New York şi să fie hirotonisit preot de prelaţii Bisericii Ortodoxe Americane. O viaţă aventuroasă, care a continuat cu postul de paroh la biserica din Regina, capitala provinciei Saskat- chewan, una dintre cele mai friguroase şi izolate regiuni ale Canadei, puternic populată de români. A slujit la biserica de lemn din centrul oraşului – kilometrul zero al oraşului. Astăzi, la 86 de ani, este şeful Departamentului Activităţi Misionare. Un om de stirpe veche românească, având energii şi idealuri pe care românii de astăzi nu mai ştiu să le găsească în interior.
Regina Maria a dăruit acestei biserici o icoană păstrată astăzi la mare cinste de români. Preşedinţii Constantinescu şi Iliescu, în schimb, nu i-au onorat cu vizita lor, ne spun cu tristeţe gazdele noastre. De altfel, Regina Maria a trăit o tainică poveste de dragoste cu reprezentantul Canadei la Bucureşti, căpitanul Joe Boyle, cel care a avut o contribuţie importantă la salvarea unei părţi din Tezaurul aflat la Moscova şi la recâştigarea Basarabiei.
Au ales Montrealul în special scriitorii, artiştii, muzicienii sau universitarii români. Este o lume diversă, unde ai surpriza să găseşti oameni care au făcut istorie în ţara lor şi care au reuşit, destul de mulţi, să se impună în noua lor patrie.
Felicia Mihali, autoare a cinci romane, dintre care unul în limba franceză, îmi spune că este nevoie să renunţi la română ca limbă de creaţie, altfel nu poţi împărtăşi nimic din lumea nouă în care ai renăscut ca artist.
Iar Constantin Stoiciu, care a făcut carieră în România mai ales pentru scenariile filmelor Filip cel Bun sau Dimineţile unui băiat cuminte, vorbeşte despre drama exilului, despre personajul taciturn în care s-a transformat, despre reclama neacoperită cu care Canada încă mai atrage români aici. Este directorul unei edituri, Humanitas, care publică scriitori canadieni alogeni, imigranţi, şi povesteşte cu tristeţe cum atunci când a răsfoit acasă registrul de la Uniunea Scriitorilor, în dreptul său scria… „plecat”. S-a recuperat, însă, spune, prin fiul său, Andrei, care a ales să se întoarcă în România. <
Vizita preşedintelui Iliescu în Canada din 2004 a făcut istorie. Furia strânsă de generaţii de exil s-a revărsat asupra sa cu ocazia inaugurării Pieţei României la Montreal. A fost huiduit, fluierat, s-au strigat sloganuri anticomuniste. Cei mai mulţi dintre ei plecaseră din România după mineriade… Dar şi în absenţa lui Iliescu disensiunile din comunitatea românească sunt prezente. Până în 1989, românii se etichetau ca legionari şi comunişti. După aceasta blestemul dezbinării a continuat să apese pe această comunitate, mai ales la Montreal, unde emigraţia veche şi cea nouă sunt ireconciliabile. <
Statisticile sunt inoperabile: aparent în Canada trăiesc 150.000 de români. Paradoxal însă: românii din a doua generaţie se declară români deşi nu ştiu decât două-trei cuvinte româneşti (mămăligă…), iar cei veniţi de 10-15 ani, supăraţi pe ţară, nu vor să se mai declare români, îar copiii lor nici nu au cetăţenie română. Nenumărate asociaţii, multe dintre ele formate dintr-o familie, artişti care se contestă unii pe alţii, legionari sau securişti, i-au făcut pe cei mai mulţi dintre cei oneşti să nu-i mai caute pe români la biserică, ambasadă sau pe la manifestări. Unul dintre primele sfaturi pe care un imigrant le primeşte venind din ţară este „Fereşte-te de români!”. Poate că banii ar putea să mai sudeze această comunitate şi să îi facă să fie mândri că sunt români. Cel puţin aşa crede Râul Dudnic, fost basist în trupa Cargo, care de 10 ani este realizatorul emisiunii săptămânale de televiziune Noi românii, difuzată pe postul multietnic OMNI.
Anual în Canada sosesc peste 5.000 de români. Marea lor majoritate sunt ingineri. O pierdere imensă pentru România – o ţară care are nevoie să fie reconstruită din temelii, şi o politică inteligentă a Canadei de a-şi atrage oameni oneşti, inteligenţi, educaţi şi cu ceva bani în portofel, care să-şi investească priceperea şi energia în noua ţară.
înainte de cel de-al doilea război mondial românii plecau în Canada pentru a strânge ceva bani şi a se întoarce. A urmat apoi valul politic: români ce nu au dorit să trăiască într-o ţară condusă de comunişti. După 1990 cei care au ales Canada au făcut-o din cauza sărăciei, a tranziţiei, nesfârşite, a minerilor…
Au plecat la 20,30 sau 40 de ani. Unii nu s-au mai întors în România din orgoliu, alţii pentru că au investit prea multă suferinţă şi muncă în noua lor ţară. Alţii pentru că le este pur şi simplu bine în Canada.
text .si foto Morion Voicu
